Postare prezentată

marți, 18 aprilie 2017

Povestea lui Iosif Sîrbu. Glontul care a ucis aurul




Iosif Sîrbu este primul campion olimpic al României. A cucerit aurul olimpic în 1952, în proba de tir, concurând în poligonul Malmi din Helsinki. Ulterior a reprezentat România la JO Melbourne 1956 și Roma 1960 fără să mai urce pe podium. Și-a luat viața în 1964 în condiții misterioase și din motive neelucidate. Adăugăm ideilor de mai sus două fotografii, mereu aceleași, și cam astea sunt informațiile vehiculate de zeci de ani cu privire la cel care a adus primul aur olimpic pentru România. Până astăzi ! Studierea dosarului Iosif Sîrbu din arhiva CNSAS, depistarea certificatului de deces și a biletului de adio lăsat de el, identificarea unor martori oculari la moartea primului campion olimpic al României, aduc importante lămuriri despre această personalitate a sportului românesc. 



Funcționarul  MFA  Iosif Sîrbu

Iosif Sîrbu s-a născut pe 21 septembrie 1925 în Șibot, Regiunea Hunedoara, actualmente Județul Alba. Părinții săi, Vioara și Dănilă, erau țărani nici săraci, nici bogați. În notele existente în dosarul de Securitate al lui Iosif Sîrbu, părinții săi sunt caracterizați când tarani saraci, când mic-burghezi, în funcție de optica anchetatorului sau a informatorului. Aveau ceva pământ, aveau casă, însă în 1934 au hotărât să se stabilească în București. Aici, Dănilă Sîrbu a devenit administrator al poligonului de tir aflat în incinta Stadionului ANEF în vreme ce soția sa, Vioara, se ocupa de gospodărie. Iosif ia contact cu tirul în 1937, pe când era elev iar în 1939 participă la primele concursuri. Conform propriei declarații, în iulie 1944 termină liceul Regele Mihai I și este încorporat iar 4 luni mai târziu e lăsat la vatră. Și-a petrecut scurta perioadă de cătănie la Școala de Ofițeri în Rezervă din Ploiești fără să fie trimis pe front. În aceeași notă, Sîrbu spune că între 1944 și 1949 a frecventat cursurile Academiei Comerciale și se declară “de meserie contabil”. Ca practicant de tir trece pe la cluburile Olimpic, Academia, Banca RPR iar din 1949 devine sportiv legitimat, și antrenor totodată, în secția de tir a clubului armatei, CCA. Dat fiind contextul venirii la putere a comuniștilor și controlul deosebit de strict impus cu privire la armele de foc de teama unor acțiuni armate contra noii orânduiri, singurele variante pentru o carieră în tir erau cele două cluburi militare proaspăt înființate după model sovietic, CCA-ul și Dinamo. Nu rezultă de nicăieri de ce Iosif Sîrbu a ajuns la CCA și nu la Dinamo, însă nu a fost niciodată militar cu acte în regulă, în adevăratul sens al cuvântului, ci, după cum singur declara, “funcționar civil MFA (Ministerul Forțelor Armate)”. La finele anilor ’40 intra în vizorul Securității. Cel mai vechi raport existent în voluminosul său dosar poartă data de 8 octombrie 1948. Ochiul Securității va veghea asupra lui Iosif Sîrbu până la moartea sa, în 1964. Uneori mai relaxată, alteori acută, supravegherea lui Sîrbu s-a desfășurat pe parcursul a 16 ani.

Primul campion olimpic, primul maestru emerit

Finele anilor ’40 și anii ’50 au reprezentat o epocă de cumplită teroare pentru societatea românească. Sute de mii de români au fost uciși, toturați și închiși în acea perioadă pentru că nu erau de acord cu regimul comunist instalat la putere cu sprijinul armat al Uniunii Sovietice. Pentru o simplă glumă puteai încasa ani grei de temniță. În acest context de teroare roșie, Iosif Sîrbu a intrat sub lupa Securității mai întâi pentru că făcea parte din clubul armatei și mânuia armament iar apoi pentru faptul că se deplasa în străinătate la diverse concursuri de tir. Înaintea fiecărei plecări peste graniță, Securitatea făcea cercetări, întocmea rapoarte, interoga diverse surse ca să se asigure că obiectivul nu va rămâne afară. În anii ’50, orice român depistat că ar intenționa să dezerteze din Paradisul Roșu era acuzat de “trădare de patrie”. Numai că Iosif Sîrbu nu era orice român. În 1952, la Helsinki, adusese primul titlu olimpic din istoria României, drept pentru care, în noiembrie același an, fusese decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primise titlul de maestru emerit al sportului. Sîrbu a fost primul personaj din istoria sportului românesc care a primit titlul de maestru emerit. În 1956, după JO de la Melbourne, avea să primească și Medalia Muncii.

Manifestări dușmănoase, apucături burgheze, cosmopolitism

Până în 1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă, intruziunile Securității  în viața sa cresc progresiv, totul culminând cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni de supraveghere. Menghina Securității a început să se strângă în jurul lui Sîrbu din două motive : s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, fără origini sănătoase, al carei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru manifestări dușmănoase iar apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite, fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. Având în vedere aceste lucruri, Securitatea pune la treabă în jurul lui Sîrbu o deosebit de activă rețea de informatori. Clubul CCA, din interiorul căruia pleacă numeroase rapoarte despre Sîrbu, se dovedește a fi un cuib de turnători. Sursele Pietraru, Gogu Ion, Petre sau Peter Aurel, Nicolae, Flacăra, Augustin, Andrei Nelu șamd notează tot ceea ce aud și văd. Cea mai odioasă sursă este Augustin, foarte probabil coleg de club, care raportează până și numărul găinilor și purceilor crescuți de Dănilă Sîrbu în ogradă. Fie că realizează că e urmărit, fie că nu, Iosif Sîrbu nu-și pune frâu gândurilor și vorbelor. Mizând probabil și pe statutul său aparte dobândit prin sport, își permite glume și afirmații extrem de periculoase pentru acea vreme. Rapoartele se adună iar în septembrie 1958 este discutat în cadrul organizatiei de partid și exclus din PMR pentru :
-         “Atitudine cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară.
-         Manifestări dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul socialist
-         Calomnii antisovietice – a spus că alimentația ce a avut-o la un concurs în URSS a fost proastă
-         Afirmă că tehnica militară americană e superioară celei rusești
-         Are o atitudine antisovietică și antipartinică
-         Nu are încredere în publicațiile de la noi
-         Debitează așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare
-         Are apucături burgheze
-         Poartă discuții neprincipiale cu caracter politic
-         Critică organizarea de mitinguri și întreruperea circulației
-         Ascultă posturi de radio imperialiste
-         Defăimează conducători de stat din RPR
-         Are legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”.
În februarie 1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu dar îi dă un vot de blam. Din acest moment, potrivit surselor Augustin și Pietraru, Iosif Sîrbu devine mult mai reticent în a-și expune părerile, evită orice discuție cu caracter politic și își selectează la sânge anturajul. “După ce în 1958 a fost cercetat de către organele de partid, evită orice discuție cu caracter politic, s-a izolat de restul membrilor echipei și cu aceștia nu mai întreține decât relații de serviciu”, nota sursa Pietraru.


Mătușa Eva pericol public, Iosif trădător de patrie

Românii stabilți în străinătate au fost considerați permanent un pericol de către regimul comunist. Mentalitatea dobândită afară, accesul la informație, posibilitatea de a judeca lucrurile fără a fi influențați de propaganda oficială, reprezentau mari pericole pentru comuniști, de aceea căutau să împiedice sub orice formă contactul dintre românii din țară și rudele sau prietenii din țările capitaliste. Astfel, mătușa Eva, sora lui Dănilă Sîrbu, plecată în SUA în 1924, a devenit un adevărat inamic mai ales în vara 1958 când a făcut o vizită în România. Securitatea a urmărit-o pas cu pas, de parcă ar fi fost capabilă să-l bage pe Iosif Sîrbu în buzunar și să fugă cu el peste ocean. Iosif și tatăl său Dănilă, au negat permanent existența matușii Eva. Chiar și după întoarcerea acesteia în SUA, au susținut că vizitatoarea n-a fost decât o vilegiaturistă oarecare cu care s-au văzut întâmplător. Ceva mai târziu, Dănilă Sîrbu avea să spună că sora sa Eva a murit în SUA fără să lase în urmă vreo agoniseală. În contradicție cu afirmațiile lui Dănilă Sîrbu relatate de sursa Augustin, iese la rampă agentul “Gogu Ion” din Șibot, care fie din prostie, fie din răutate, fie din dorința de a se afirma în ochii organelor, lansează ideea că mătușa Eva e putred de bogată iar Iosif Sîrbu, la prima ieșire în lumea capitalistă, va ateriza direct în ograda matușii Eva din SUA. Intenția de a părăsi regimul de democrație populară era catalogată drept “trădare de patrie” iar Iosif Sîrbu devenea astfel un potențial trădător. La raportul lui “Gogu Ion” se adăuga și o declarație dată de vărul lui Sîrbu, Pătruț Mara, care, anchetat pentru un presupus sabotaj la fabrica de armament de la Cugir, afirmase, strâns cu ușa, că în vara ’58 Iosif Sîrbu s-a văzut cu mătușa sa,  Eva Herţa-Gherman. Deci Sîrbu se văzuse cu mătușa și în același timp nega existența acesteia. Mai mult decât suficient pentru a da naștere la suspiciuni. În cele din urmă, oamenii Securității realizează că rapoartele agentului “Gogu Ion” sunt niște fabulații și închid acest subiect considerând că deși “…în anul 1958 a întreținut relații cu mătușa sa venită în RPR din SUA ca turistă, fapte pe care le ascunde față de organele de partid și de cadre”, în ceea ce-l privește pe Iosif Sîrbu “nu s-a confirmat semnalarea că ar intenționa să trădeze patria”. 



Și-a vândut mașina ca să trădeze patria

Varianta Iosif Sîrbu trădător de patrie revine însă în actualitate în prima parte a anului 1964 dintr-un motiv absolut banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg pe care “l-a vândut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou automobil, sursa “Andrei Nelu” a tras imediat concluzia că Iosif Sîrbu strânge bani ca să fugă din țară. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania, Securitatea ține cont de raportul lui “Andrei Nelu” și aprofundează supravegherea lui Sîrbu, pentru același motiv ca în 1958 : suspiciunea de “trădare de patrie”, adică intenția de a fugi din țară. Lăsând la o parte manifestările “dușmănoase” ale lui Iosif Sîrbu, Securitatea era cu ochii în patru și pentru faptul că în lotul de tir exista un precedent în materie de “trădare de patrie”. În 1956, cu prilejul JO de la Melbourne, tiristul Panait Călcâi, vicecampion mondial în 1952 la Oslo, rămăsese în Australia iar gestul său putea servi oricând drept exemplu pentru alți sportivi. După întrecerile la care participase în prima parte a anului 1964 în Italia și Germania, pentru Sîrbu urmau Jocurile Olimpice de la Tokyo programate începând cu luna octombrie a acelui an. Pentru primul campion olimpic al României ar fi fost a  4-a participare la JO, după Helsinki 1952, Melbourne 1956 și Roma 1960. Un raport informativ semnat de același “Andrei Nelu”, care interceptase o discuție între tiriștii “Șandor și Ema Cristescu”, arăta că la Tokyo “Iosif Sîrbu va participa ca sportiv după care ar putea deveni secretar general al FR Tir”. Din nefericire nu a mai fost cazul.


Lia, marea dragoste

Iosif Sîrbu s-a căsătorit în 1953 cu Emilia Șahighian, o actriță de o mare frumusețe, fiica regizorului Ion Șahighian. Documentele Securității precizează că Lia Șahighian făcuse și ea, la un moment dat, tir de performanță. Rapoartele informatorilor cu privire la relația dintre Lia și Iosif sunt întrucâtva contradictorii și foarte posibil subiective, influențate fie de relația directă pe care turnătorii o aveau cu Sîrbu, fie pur și simplu de invidie. Este adevărat că cele mai multe dintre notele informative arată că Lia era o fire capricioasă și că situația căsniciei lor era departe de a fi roz. Odată căsătorit, Iosif Sîrbu s-a mutat alături de Lia în casa familiei Șahighian aflată în cartierul Tei. Împreună cu soții Sîrbu locuiau regizorul Ion Șahighian, tatăl Liei, și nepoata acestuia Liana Munteanu. Deosebit de meticuloși, informatorii Securității au atașat unui raport inclusiv o schiță a locuinței, arătând exact poziționarea camerelor și cine le ocupa. Sub rezerva subiectivismului surselor, din mai multe rapoarte reiese că Lia Șahighian, despre care Iosif spunea adesea că “este un copil răsfățat”, nu era tocmai o soție credincioasă. Acest fapt rezultă inclusiv dintr-o interceptare telefonică realizată de Securitate, convorbire purtată între Lia și un bărbat care părea să-i fie mai mult decât apropiat. Totodată sursa “Andrei Nelu”, raporta astfel despre relația soților Sîrbu :”Sunt certați și vinovată e Lia, care nu are o comportare morală și face totul ca soțul său să fie silit să renunțe la căsătorie. În ciuda eforturilor ce le face Iosif Sîrbu de a menține o atmosferă de calm și înțelegere, situația e destul de încordată între ei…(…). Iosif Sîrbu trece cu vederea și iartă..(…). În ciuda acestor fapte, raporturile dintre Sîrbu și socrul său Ion Șahighian sunt foarte bune”.  Dintr-o sinteză a mai multor rapoarte de urmărire, redactată de maiorul C.Cazacu în 1961, reiese că “Iosif Sîrbu își iubește foarte mult familia (părinții) pe care îi ajută cu bani. Deasemeni își iubește soția și dorește să aibă un copil”. Dorința de a deveni tată rezultă din raportul sursei Augustin care pe 15 mai 1961 îl descoase pe tatăl lui Iosif, Dănilă Sîrbu, și informează :”Vorbind despre Iosif a spus că îl respectă, îl ajută, și e în așteptarea unui copil, soția lui Iosif fiind gravidă”. Ceva mai târziu, aceeași sursă relata că”soția lui Iosif Sîrbu a pierdut sarcina ce o purta, fapt de care Iosif este mâhnit. Acest lucru a fost dedus din urmatoarele vorbe rostite de Dănilă Sîrbu :<și asa ar vrea copilul ăsta al meu să aibă un moștenitor, cum nu va închipuiți>”.  În noiembrie 2016, trăgătorul Teodor Ciulu a confirmat la rândul său că soția lui Sîrbu a pierdut o sarcină. Am eliminat în mod deliberat din rapoartele privitoare la relația Lia Șahighian-Iosif Sîrbu, numele unor persoane precum și detalii care ar putea aduce atingere demnității umane.

Martor ocular al fatidicei zile de 26 septembrie 1964

La 52 ani de la moartea lui Iosif Sîrbu, brașoveanca Maria Sicorschi, campioană națională de tir și ulterior arbitru, este primul martor ocular care depune mărturie despre ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 26 septembrie 1964, ziua în care primul campion olimpic din istoria României, a trecut în neființă. “Eu eram junioară pe vremea aceea. Mă aflam în poligonul Tunari, la marginea pădurii Băneasa, împreună cu colega mea Margareta Filip. Eram în pauză, după prima poziție, și mă plimbam alături de Margareta când, la un moment dat, trece pe lângă noi Iosif Sîrbu, nenea Ioșca, asa cum îl strigam noi cei mai tineri. L-am salutat, ne-a salutat și fiecare și-a văzut de drumul său. A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4 metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând că are în mâna un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu vroia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcusem doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un șoc. Repeta întruna <…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca>.  Imediat după nenorocire am fost evacuate din poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că Salvarea a ajuns târziu pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea de la aeroport. Tot Maria Sicorschi explică felul in care  a intrat Iosif Sîrbu in posesia pistolului cu care și-a luat zilele :”Nenea Ioșca a primit pistolul de la căpitanul Feciorescu, cel care răspundea de armament în poligon. A spus că vrea să vadă și el cum se comportă o astfel de armă cu care nu mai trăsese. Era un pistol de calibru mare, cu butoi. Capitanul Feciorescu i l-a dat pentru că n-avea nici un motiv să-l suspecteze că va recurge la un asemenea gest. “Sîrbu a încărcat în pistol un glonț bont, care produce pagube mult mai mari în comparație cu unul ascuțit, clasic”, rememorează și Virgil Atanasiu, primul campion mondial de tir din istoria României, medaliat cu aur în 1966 în Germania Federală, la Wiesbaden. Campionul olimpic Iosif Sîrbu a fost înmormântat în cimitirul Ghencea civil :”Antrenorul nostru  de atunci a mobilizat toți trăgătorii pentru înmormântare. Țin minte că eu am fost cel care i-a dus crucea”, spune Virgil Atanasiu. Pe 26 septembrie 1964, în poligon se afla și Teodor Ciulu, vicecampion european de tir și multiplu campion național : “S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo am rămas înmărmurit. Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă a capului și ieșise prin stânga.  Pentru că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo dar medicul poligonului mi-a explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am crezut niciodată în stare de așa ceva”, povestește Teodor Ciulu.

Mărturisire

Din ziua aceea de sâmbătă 26 septemebrie 1964 și până astăzi s-au emis numeroase speculații cu privire la gestul lui Iosif Sîrbu. Ascunse într-un colț al dosarului său de supraveghere, două bilete semnate “Iosif Sîrbu” oferă o nouă perspectivă asupra morții sale. Primul, dactilografiat, fără semnatură olografă, este datat 23 septembrie 1964 și este intitulat “Mărturisire”.
                                                       Mărturisire
               Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.
               Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă.
               Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea.
               După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.
              Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut, reţin conflictele mele din ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.

23 septembrie 1964                                                                                                          Adio
                                                                                                                                 Sîrbu Iosif                 

Al doilea bilet, de asemenea dactilografiat, nu poartă nici o dată și conține următorul text :

Acasă, în una din cutiile biroului, am lăsat câteva rânduri pentru cei de acasă. Aş dori să poată fi realizate notele lăsate în scris.
    În acest interval, orice angajament la CEC pentru a le lăsa bani părinţilor ar fi dat naştere la interpretări.

                                                                                                                        Cu salutări
                                                                                                                         Iosif Sîrbu



Boala misterioasă

Cele două bilete sunt pur și simplu atașate dosarului său de supraveghere fără să existe vreun comentariu din partea Securității. Curios este că nici un raport al Securității nu se referă la starea sănătății sale și nu îl poziționează în nici un moment în vreun spital sau sub tratament, în ciuda faptului că el însuși scrie că nu mai poate suporta spitalele și medicamentele și vorbește despre o infirmitate. Ceea ce se cunoaște cu exactitate este faptul că după aurul cucerit la JO Helsinki 1952 i s-a depistat o afecțiune la ochiul drept și a fost avertizat de medici că dacă își mai forțează ochiul își poate pierde vederea. Ulterior, Sîrbu a inventat un sistem de ochire care îi permitea să țintească folosind ochiul stâng și așa a concurat până la moarte. Astfel a participat la JO de la Melbourne 1956 și Roma 1960. Singura mențiune legată de starea sănătății sale aparține sursei “Pietraru” care, într-un raport din octombrie 1960, nota că “în 1953-1954 Iosif Sîrbu a fost bolnav de nervi”, dar mențiunea, unică de altfel, trebuie privită cu rezerve. “La club, la Brașov, eram supuși lunar unor controale psihologice și psihiatrice. Dacă ar fi avut vreo afecțiune de natură psihiatrică, e greu de crezut că ar fi putut s-o țină ascunsă, având în vedere frecvența și minuțiozitatea controalelor medicale ”, poveșteste Maria Sicorschi. La rândul său, vicecampionul european Teodor Ciulu, confirmă frecvența controalelor medicale :”Noi eram supuși unor controale medicale amănunțite din 3 în 3 luni așa că dacă avea vreo afecțiune ar fi fost depistată. Totuși îmi amintesc perfect că prin iulie-august 1964 a fost internat în spital unde l-am vizitat împreună cu alți patru colegi. Ne-a spus că are ceva probleme la stomac  dar nu ne-a dat alte amănunte”.

Depresia, posibila cauză a suicidului

 Analizând biletul său de adio precum și certificatul de deces, în lipsa unor alte dovezi medicale sau declarații, nu se pot face decât presupuneri. Din bilet reiese clar că avea o suferință, pe care căuta s-o țină ascunsă, de vreme ce nu s-a destăinuit nici colegilor care l-au vizitat la spital în vara ‘64. Elementele furnizate de Iosif Sîrbu, “neliniste”, “cap congestionat”, “senzație de beție” sau “solicitările prea intense de ordin nervos”, au fost analizate de Mihail Mihailide, medic și scriitor, director general al săptămânalului Viața Medicală și al Editurii Viața Medicală Românească.  Potrivit doctorului Mihailide, detaliile din biletul de adio conduc la ipoteza că Iosif Sîrbu suferea de o puternică despresie. Stresul acumulat de pe urma filajului la care era supus de Securitate, problemele personale precum și alte chestiuni apăsătoare au dus, foarte posibil, la o depresie. “Chiar dacă mergea regulat la controale medicale ca sportiv, ar fi putut ascunde simptomele depresiei. Teoretic depresia poate fi ascunsă de pacient, caz în care ea poate fi depistată numai de un medic psihiatru cu experiență, simptomatologia depresiei fiind polimorfă, adică poate lua diferite forme. Dacă trăgea cu arma nu înseamnă că avea și o structură psihică puternică”, spune doctorul Mihailide care are o versiune foarte interesantă și cu privire la operația de apendicită evidențiată în mod aparent bizar în biletul de adio. Pentru o persoană neavizată, menționarea operației de apendicită în contextul celorlalte elemente prezentate în biletul de adio pare absolut fără nici un sens. Și totuși, forțând un pic lucrurile, operația de apendicită pe care Sîrbu afirmă că a suportat-o ar fi putut înrăutăți și ea situația. “La operațiile pentru apendicită se făceau anestezii locale (rahianestezie) sau generale. Nu știm cum a fost în cazul lui Iosif Sîrbu dar dacă i s-a făcut o anestezie totală atunci, în mod excepțional, aceasta ar fi putut genera anumite cauze, trecătoare în mod obișnuit. E posibil ca aceste stări de neliniște, cap congestionat, senzația de beție, să fie urmările imediate ale unei anestezii generale și, de aceea poate, el le menționează în biletul de adio . În funcție de substanțele folosite la anestezia generală  și de starea sănătății sale premergătoare operației, pacientul poate fi afectat de anestezie pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, mai ales dacă luăm în considerare anul cand acesta a suportat intervenția.  Dar stările descrise de el în biletul de adio - dacă dactilograma este autentică - sunt  mai degrabă cele unei depresii profunde. Și motive erau : hărțuirea de către Securitate, chiar dacă aceasta se dorea discretă, precum și neînțelegerile conjugale ” precizează doctorul Mihail Mihailide.

  
Locul morții, strada Berceni nr 10

Un alt element care atrage atenția este legat de locul morții lui Iosif Sîrbu. Deși toți martorii afirmă că s-a împușcat în poligonul Tunari, pe certificatul de deces eliberat în data de 2 octombrie 1964 apare altceva. 
-         “Republica Populară Română – Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu
-         Data morții  : 26 septembrie 1964
-         Cauza morții : fractura craniului
-         Moartea a fost trecută în registrul stării civile din București, Nic.Bălcescu la nr. 1646 din anul 1964, luna septembrie ziua 28
-         Locul morții : Nic.Bălcescu – str. Berceni nr. 10
Suprinde faptul că pe certificatul de deces este trecut ca loc al morții strada Berceni nr 10, atâta vreme cât Iosif Sîrbu s-a împușcat în poligonul Tunari. În strada Berceni la numărul 10, actualmente Șoseaua Berceni 10,se află din 1923 Spitalul Alexandru Obregia. Dacă Sîrbu s-a împușcat în poligonul aflat în nordul Bucureștiului cum a ajuns în sudul orașului, în strada Berceni 10, și de ce nu a fost dus direct la IML ori la Spitalul de Urgență ? Medicul Mihail Mihailide vine cu o explicație pertinentă și în această privință : “Este posibil ca persoanele care l-au ridicat pe Iosif Sîrbu de la locul unde s-a împușcat să fi sesizat sau să fi crezut că mai există în el o urmă de viață, deci de speranță. Drept urmare l-au transportat la spitalul Obregia unde exista o clinică de neurochirurgie, în speranța unei resuscitări. Cum pacientul nu a revenit la viatță, s-a trecut în certificat ca loc al decesului acela unde faptic i s-a constatat moartea și s-a eliberat actul de deces.  Cum și când s-a produs decesul poate spune numai  medicul legist, care, indubitabil, a efectuat o necropsie cu deschiderea obligatorie a cutiei craniene”, spune doctorul Mihailide. Foarte probabil, cel care a decis ca Iosif Sîrbu să fie transportat la spitalul Al Obregia a fost ministrul sănătății de atunci, Voinea Marinescu, care se afla în poligon și s-a prezentat imediat la locul faptei.  

Ultima dorință

“Cei care m-au cunoscut, reţin conflictele mele din ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost”. Această frază din biletul de adio, reprezintă practic ultima dorință a lui Iosif Sîrbu. O dorință care, iată, i se implinește după 52 de ani. Prieteni și cunoscuți, securiști și turnători, medici și jurnaliști, voluntar sau involuntar, au reușit să spună, pentru prima oară, povestea primului campion olimpic al României. Dincolo de cele petrecute în ziua de 26 septembrie 1964, Iosif Sîrbu din Șibot, fiul lui Dănilă și al Vioarei, va rămâne pentru totdeauna un reper al sportului olimpic românesc. Pentru că a fost primul ! Primul român care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic. Primul român pentru care s-a intonat imnul României la o ediție a Jocurilor Olimpice. Primul !

NB.  Material publicat in Gazeta Sporturilor din 13 si 14 aprilie 2017.