Postare prezentată

sâmbătă, 4 iunie 2016

Muhammad Ali, moartea unei legende




Ziua când norocul se imbracă în uniformă de poliţie

Cassius Clay s-a născut pe 17 ianuarie 1942 în Louisville, Kentucky, într-o familie afro-americană din clasa de mijloc. Toate trimiterile biografice legate de copilăria sa sunt de acord că Clay s-a apucat de box cu totul întâmplător. La 12 ani, în timp ce se distra în oraş, a constatat că i s-a furat bicicleta. Furios, s-a adresat unui poliţist precizând totodată că e gata să-l calce în picioare pe făptaş de îndată ce va fi prins. Uimit de hotărârea de care dădea dovadă puştiul, poliţistul Joe Martin, care în timpul liber era şi antrenor de box, l-a convins să lase deoparte pornirile belicoase pe străzile oraşului şi să se apuce de box. A fost cea mai norocoasă zi din existenţa celui care mai târziu avea să-şi ia numele de Muhammad Ali. A fost ziua care i-a aşezat viaţa pe o traiectorie formidabilă. A fost ziua în care s-a născut legenda.

Campion olimpic

Din 1954 până în 1960, ofiţerul Martin i-a fost lui Cassius Clay şi mama şi tata în materie de box. Momentul de apogeu al carierei lui Clay în boxul amator a fost medalia de aur cucerită la JO de la Roma 1960 la categoria semigrea. În 1975, Clay avea să susţină că la scurtă vreme după ce s-a înapoiat de la Roma şi-a aruncat medalia olimpică în râul Ohio în semn de protest pentru că nu fusese servit într-un restaurant în care aveau acces numai albii, într-o perioadă în care segregarea rasială era la ea acasă în Statele Unite. Biografii săi au negat însă această variantă, singurul lucru necontestat fiind acela că medalia a dispărut. Ulterior, cu prilejul JO de la Atlanta 1996, Clay a primit o nouă medalie. Imediat după JO de la Roma 1960, Cassius Clay a trecut la profesionism. Când a urcat pentru prima oara în ring ca boxer profesionist avea 18 ani si 286 de zile. 

 Campion mondial al greilor

Spre sfârsitul lui 1963, dupa 19 meciuri fără înfrângere, Cassius Clay era cotat ca principal contracandidat la titlul greilor deţinut de Sonny Liston. Liston, cu 35 de victorii (24 ko) şi o singură înfrangere în 11 ani de profesionism, era considerat la vremea aceea un adevarat monstru. Învăţase să boxeze în puşcărie, în timp ce ispăşea o condamnare pentru tâlharie şi era văzut ca un boxer invincibil şi de o duritate ieşită din comun. Imediat după ce au agreat termenii meciului, Clay a declanşat o serie interminabilă de provocări la adresa lui Liston. Între altele, l-a vizitat acasă la ora 3 noaptea, însoţit de ziarişti, zbierând în portavoce :”Ieşi afară ! Te calc în picioare chiar acum. Nu eşti decât un urs mare si urât. Dupa ce o să te bat bine am să-mi fac un covoraş din pielea ta si am să te trimit la zoo”. Datorită ieşirilor la rampă ale lui Clay interesul pentru meci a fost enorm. Liston era favorit sa câstige prin ko în primele trei runde în vreme ce şansele lui Clay erau aproape zero. Cu toate acestea, Clay a provocat una dintre cele mai mari surprize din istoria boxului. Tehnic, bine pregătit fizic, cu un joc de picioare fenomenal, eschivând din trunchi si din cap de parca ar fi fost de cauciuc l-a surclasat pe greoiul său adversar care după runda a 6-a nu s-a mai ridicat din colţ. La 22 de ani si 39 de zile, Cassius Clay devenea cel mai tânăr campion mondial al greilor din istoria boxului.

 Cassius Clay devine Muhammad Ali
Primele contacte dintre Clay si Islam datează din 1961, când a participat pentru prima dată la o adunare a organizaţiei Naţiunea Islamului, cunoscută şi sub denumirea de Musulmanii Negri. Pentru că organizaţia, condusă de Elijah Muhammad, ducea o politică ostilă albilor, Clay a trecut sub tăcere noua sa afiliere temându-se că i-ar putea afecta cariera pugilistică. După cucerirea titlului mondial, devenind un sportiv celebru în întreaga lume, nu s-a mai ascuns, ba chiar a devenit una dintre vocile cu greutate ale organizatiei. Astfel, într-o conferinta de presă declara socând asistenţa :” Urmând învăţătura lui Elijah Muhammad noi nu vrem sa ne integrăm alături de omul alb. Integrarea e o greşeală. Nu vrem să trăim alături de omul alb. Nici un negru in toate minţile nu vrea să-si vadă copiii casatoriţi cu albi”. Tot după meciul cu Liston, in 1964, Elijah Muhammad a anuntat că îi propune prietenului si colaboratorului său Cassius Clay sa-si schimbe numele intr-unul cu rezonanţă islamică si anume Muhammad Ali. Clay a acceptat spunând :”Cassius Clay era numele meu de sclav. De azi încolo ma numesc Muhammad Ali !” Faptic, convertirea la religia islamică s-a petrecut in 1975 cand a devenit musulman sunnit.

Ali v Liston 2

În mai 1965, Ali i-a acordat revanşa lui Sonny Liston. La jumătatea primei runde Liston, care presa, se prabuşeşte la podea acuzând o lovitură devastatoare. Nici publicul din sală, nici cel din faţa televizoarelor nu a văzut însă vreo lovitură care să-l pună jos pe Liston. A fost ceea ce presa americană a numit „a phantom punch”, o lovitură fantomă. Pe filmare se vede cum Liston pare să recepţioneze o dreaptă scurtă dar majoritatea comentatorilor au fost de acord că un boxer de calibrul său nu se putea duce la podea dintr-o asemenea lovitură. Colac peste pupăză, arbitrul de ring n-a comunicat deloc cu timekeeperul care avea obligaţia să înceapă numărătoarea boxerului cazut si nu l-a trimis pe Ali la colţ, declarându-l în cele din urma ko pe Liston fără sa-l fi numărat ! Ali îşi păstra titlul mondial al greilor dar dădea naştere uneia dintre cele mai mari controverse din istoria boxului. Nimeni n-a reusit să clarifice motivul pentru care Liston a căzut ca un buştean însa presa americană a lansat mai multe variante. Ziarele vremii au scris între altele că Liston ar fi fost forţat să piardă de organizatia Naţiunea Islamului care i-ar fi răpit sotia si copilul sau că Mafia ar fi pariat o avere pe victoria lui Ali prin ko în prima rundă si l-ar fi constrâns pe Liston să se conformeze planului. Într-un documentar al HBO despre viaţa lui Sonny Liston, difuzat în 1995, agentul FBI William  Roemer spunea :”Categoric a fost un meci aranjat”. 
 
 Razboiul din Vietnam aduce suspendarea

După dubla întalnire cu Liston, Ali îşi apără centura de opt ori. În martie 1967, pentru că refuză încorporarea în trupele combatante din Vietnam, este deposedat de titlul de campion mondial iar Comisia de Sport a statului New York îi ridică licenţa de boxer. I se cere condamnarea, face apel şi după 3 ani si jumatate de procese este lăsat liber. În această perioadă devine unul dintre cei mai vocali opozanţi ai războiului din Vietnam dar de cele mai multe ori luările sale de pozitie au tentă rasiala. „Inamicul meu este omul alb, nu Vietcong. Nu cei din Viercong ma strigă <negrotei>”, clama Ali la finele anilor `60. În vara 1970 îţi reprimeşte licenţa de boxer şi revine în ring în octombrie acelaşi an.

Prima înfrângere

Madison Square Garden din New York, 8 martie 1971. Ali boxează contra lui Joe Frazier pentru centurile WBC si WBA. Ciocnirea dintre cei doi e botezată „meciul secolului” iar interesul este pe măsura reclamei făcute : 50 de televiziuni străine transmit în direct evenimentul care e urmărit de peste 300 de milioane de oameni din întreaga lume. Ali adoptă si în faţa lui Frazier strategia de acum obişnuită, în speranţa că-l va determina să cedeze nervos, si îl bombardează cu invective :„Frazier e o jucărie de proastă calitate a albilor. E prea urât şi prea prost ca sa fie campion mondial”. În ring însă lucrurile stau diferit. Deşi mai scund cu zece centimetri, Frazier reuşeşte să stea aproape de Ali pe care îl supune unui bombardament teribil mai ales in partea a doua a meciului. În repriza a 15-a, Frazier pune capăt oricăror discuţii cu privire la învingător trimiţându-l la podea pe Ali cu un formidabil croşeu de stânga. Ali revine şi termină meciul în picioare însă Frazier îşi păstrează centurile. Cei doi au încasat câte 2,5 milioane de $, sumă fabuloasă pentru acea perioadă. Ali si-a luat revanşa în faţa lui Frazier în ianuarie 1974, victorie la puncte în 12 runde pentru titlul Federaţiei Nord Americane de Box. N-avea să fie însă ultima ciocnire dintre cei doi. 

The Rumble in the Jungle

Pe 30 octombrie 1974, Ali l-a înfruntat pe George Foreman care şi-a pus in joc centurile WBA si WBC in ceea ce s-a numit „The Rumble in the jungle”. A fost primul meci important organizat de promotorul Don King care le-a oferit celor doi cate 5 milioane de $. Găselniţa lui Don King a constat în organizarea meciului la Kinshasa, capitala Zairului, astăzi Republica Democrată Congo. Bun de plată a fost dictatorul local Mobutu Sese-Seko Wa Za Banga, care din dorinţa de a-şi face publicitate s-a oferit să gazduiască meciul. Ca fapt divers, Mobutu (1930-1997) a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai dictatorului Nicolae Ceausescu. Ali si-a facut show-ul şi de această dată :” Foreman e doar o mumie mare. Îl numesc oficial <Mumia> ! O să vedeti un meci divin, un război sfânt, un Armaggedon în miniatură”. Meciul Ali vs Foreman a avut loc pe stadionul „20 Mai” în faţa a 60.000 de oameni, în marea lor majoritate suporteri ai lui Ali. A câştigat Ali prin ko în runda a 8-a. După meci, între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. „Am devenit cei mai buni prieteni. De el mă simt cel mai legat, e cel mai mare om pe care l-am cunoscut vreodată”, spunea Foreman peste ani.

 Thrilla in Manila

În octombrie 1975, după ce-si apără de trei ori cu succes titlul cucerit de la Foreman, Ali dă piept cu Joe Frazier într-o nouă epopee pugilistică, intitulată de această dată „Thrilla in Manila”. Era al treilea meci împotriva lui Frazier. Dacă în `74 la Kinshasa, sponsorul s-a numit Mobutu Sese-Seko, de astă dată el a fost preşedintele filipinez Ferdinand Marcos care, astfel, vroia să calmeze spiritele după ce în 1972 decretase legea marţială pentru a-şi putea elimina adversarii politici, acţiune ce provocase multiple actiuni de protest în ţară. Interesant faptul că Ali, un contestatar vehement al războiului din Vietnam si al inechităţilor din societatea americană a acceptat fără rezerve să boxeze în două evenimente, la Kinshasa si Manila, finanţate si găzduite de doi dintre cei mai cunoscuţi dictatori ai lumii. La Manila a participat la o petrecere dată de cuplul prezidenţial Imelda si Ferdinand Marcos, alături de amanta sa Veronica pe care a prezentat-o drept soţia sa. Ghinionul său a fost că soţia din acea perioadă, Belinda Ali, cu care avea 4 copii, a aflat, a luat primul avion către Manila si l-a băgat urgent în „şedinţă”.  Episodul 3 al disputei Ali v Frazier s-a încheiat după 14 runde din 15 programate. Aproape orb din cauza loviturilor încasate, Frazier a fost oprit de colţul său să mai lupte. Ali îşi lua o nouă revanşă in faţa celui care îi provocase prima înfrângere din cariera şi declara :”Joe Frazier e cel mai bun boxer din lume. După mine !” Potrivit presei vremii, dupa episodul Manila Ali a băgat in buzunar aproximativ 4,5 milioane de $ iar Frazier în jur de 2 milioane.

Cel mai bizar meci din istoria sporturilor de contact

Aprilie 1975, Statele Unite. Cel mai celebru boxer al planetei la vremea respectivă, Muhammad Ali, lua parte la o recepţie şi se umfla în pene în faţa preşedintelui Federaţiei Japoneze de Lupte, Ichiro Hatta : „Există vreun luptător asiatic în stare să mă provoace ? Dacă da, să-i spui că-i dau un milion de dolari”. Fanfaronada campionului american a fost preluată iute de presa japoneză iar ceea ce părea doar o tiradă marca Ali s-a transformat într-un meci de 15 reprize. Un meci care n-a putut fi catalogat nici până în ziua de astăzi în vreun fel. I s-a spus simplu, meciul dintre Muhammad Ali şi Antonio Inoki. 

  Inoki ridică mănuşa

Singurul asiatic care a răspuns provocării lui Ali a fost japonezul Antonio Inoki. Un apreciat karateka la origini, Inoki era, în 1976, la 33 de ani, o figură foarte populară în Japonia. Devenise încă din anii `60 o celebritate mai ales prin prisma implicării sale în întrecerile japoneze de pro wrestling. Apreciat în ziua de astăzi şi în România, pro wrestlingul este o formă de spectacol care combină nişte calităţi atletice deosebite cu performanţele teatrale şi imită, fără schimburi reale de lovituri, diverse sporturi de contact. Aşadar, în 1976, zeul japonez al pro wrestlingului, Antonio Inoki, ridica mănuşa aruncată de cel mai celebru sportiv al planetei, campionul mondial al greilor în versiunile WBA şi WBC, Muhammad Ali. Era ceva nemaivăzut iar sumele vehiculate în jurul acestui eveniment au fost pe măsura curiozităţii astfel încât, Ali a băgat în buzunar o bursă în valoare de 6 milioane de dolari, cu un milion mai mult faţă de cât încasase în 1974 pentru celebrul meci de la Kinshasa, contra lui George Foreman, cunoscut sub denumirea de „The Rumble in the jungle”. A fost de fapt, cea mai mare bursă încasată de Ali în întreaga sa carieră de boxer. 

 Reguli unicat

Meciul a fost programat la Tokyo pe 26 iunie 1976. Pentru marele eveniment, Ali i-a găsit lui Inoki un nume de ring :”O să-i spun Pelicanul de acum încolo, căci are o bărbie proeminentă cu care sigur se va lovi de pumnul meu”. Japonezul i-a replicat calm:”Ai grijă să nu-ţi distrugi pumnul când vei intra în contact cu barbia mea. Nu stiu cât de în serios iei tu lupta dar te asigur că pentru mine este o chestiune cât se poate de serioasă. Intru în ring ca să lupt aşa că ai grijă să nu pleci cu oasele rupte”. Antonio Inoki nu era la primul său meci împotriva unui luptător dintr-o altă ramură a sporturilor de contact. Mai urcase în ring contra unor adversari proveniţi din judo, kung fu, lupte sau sumo. Iniţial japonezul i-a propus lui Ali un meci de tip pro wrestling, desfăşurat potrivit unui scenariu agreat de amandoi. Oamenii din echipa lui Ali s-au temut însă că Inoki nu va respecta scenariul şi îi va oferi surprize neplăcute lui Ali, tinând cont şi de faptul că nu cu multă vreme înainte, Inoki îl bătuse zdravăn pe olandezul Willem Ruska, campion olimpic de judo la Munchen în 1972. Drept urmare s-a stabilit un set de reguli foarte stricte, menite a-l proteja în special pe campionul american. Astfel s-a hotărât că japonezul nu poate expedia lovituri de picior decât dacă are cel puţin un genunchi pe sol, nu are are voie să-şi placheze adversarul şi să uzeze de proiectări. Dacă totuşi Ali ajungea cumva la sol, putea solicita întreruperea luptei lovind cu mănuşa corzile ringului. Stafful lui Ali a mai cerut ca regulile de luptă să nu fie deconspirate înainte de meci. Pentru Ali, totul părea a fi o joacă :”O să-l ţin la distanţă cu jabul fără probleme. N-o să se poată apropia suficient. Ce înseamnă un karateka pe lânga un boxer care ştie să ţină distanţa ? După ce o să-l pisez cu jabul o să-l fac ko”.

O comedie în 15 acte

Ca urmare a numeroaselor restricţii, meciul Inoki v Ali s-a transformat într-o comedie. Japonezul l-a lăsat fără grai pe Ali din prima clipă. S-a aruncat la podea şi a stat aproape tot meciul pe spate, încercând să lovească numai cu picioarele. Ali i-a dat roată permanent, vorbind fără încetare şi lovind cu pumnul doar de 6 ori în 15 runde. De altfel, nici nu prea avea cum să-l lovească pe Inoki atâta timp cât acesta a stat în majoritatea timpului numai pe jos iar la sol Ali nu avea nici o intenţie să meargă din pricina calităţilor de luptător şi de judoka ale lui Inoki. „Inoki e un laş, Inoki nu vrea să lupte”, zbiera de zor Ali care a reuşit să plaseze primul pumn de abia în runda a 7-a. La final totuşi, pe gambele si pe genunchii lui Ali se vedeau urmele loviturilor lui Inoki. În cele din urmă toată lumea s-a simţit înşelată : organizatorii şi comentatorii au căzut de acord că a fost un meci jenant, spectatorii japonezi care au dat bani grei pe bilete îl acuzau pe Ali că e un american mincinos care i-a păcălit iar Ali răcnea că Inoki a fost un laş care n-a vrut să lupte în picioare. Decizia a fost una de egalitate însă nu mai avea nici o importanţă. Toată lumea avea pe retină miile de spectatori japonezi care îşi cereau banii înapoi şi bombardau ringul şi pe cei doi sportivi cu ce le pica la îndemană. Presa japoneză a relatat că echipele de curaţenie au muncit o zi întreagă ca să care tot gunoiul rezultat din bombardamentul declanşat de public.


Epilog

Meciul cu Inoki a fost pentru Ali, fără doar şi poate, unul dintre cele mai neplăcute momente ale carierei. Tăvălit prin ring de câteva ori de Inoki şi bombardat la final cu diverse obiecte de spectatori, Ali s-a consolat cu cele 6 milioane primite ca bursă de meci însă imaginea sa a fost serios şifonată. De partea cealaltă, Antonio Inoki a dobândit în Japonia un imens capital de popularitate pentru că luptase contra unui exponent al Americii. Şi în ziua de astăzi, la 73 de ani, Inoki este un personaj celebru şi respectat în întreaga Japonie. În 1990, Inoki s-a convertit la Islam, la fel cum procedase Cassius Clay în 1964 atunci când a adoptat numele musulman Muhammad Ali. În prezent, cel cunoscut sub numele de Antonio Inoki, a devenit Muhammad Hussain Inoki. Ali şi Inoki au devenit prieteni după celebra lor întâlnire de la Tokyo, prietenie cimentată mai tarziu şi de convertirea japonezului la Islam. Inoki şi-a încheiat cariera de pro wrestler la 55 de ani, în 1998, iar la ultima sa reprezentaţie a asistat şi Muhammad Ali care, bolnav de Parkinson, a urcat în ring, şi-a imbratisat prietenul şi a citit un mesaj : „E o onoare să fiu alături de Antonio în ring după 22 de ani. Amândoi ne-am străduit să facem o lume mai bună prin sport, să demonstrăm că indiferent de cultură, sex sau rasă, omul este unul şi acelaşi. A fost o placere deosebită să mă aflu astăzi aici”.

Declinul 

 În perioada 1975-1977, după a treia întâlnire cu Frazier, îşi apără centurile de 6 ori însă încep să apară probleme de ordin medical. Ferdie Pacheco, care îi era de ani buni medic constată că Ali incepe să aibă probleme la ficat si la rinichi şi că mişcările sale nu mai sunt la fel de rapide. În urma acestor constatări îi cere lui Ali să-şi încheie cariera. Ali refuză iar Pacheco se retrage. În februarie 1978 boxează la Vegas contra lui Leon Spinks care avea doar 7 meciuri la profesionişti. Ali îl ia la preţ de matineu pe adversarul său, nu se antrenează şi pierde la puncte deşi lui Spinks, campion olimpic la Montreal `76, nu i se dădea nici o şansă. Peste 7 luni, pe 15 septembrie 1978, la New Orleans, în faţa a 64.000 de spectatori, Ali avea să-şi ia revanşa în faţa lui Spinks printr-o victorie la puncte după 15 runde. A fost ultima victorie din cariera sa. Peste 1 an îşi anunta retragerea iar titlul WBA pe care îl deţinea devenea vacant, însa în vara 1980 revine în ring. Presa americană a pus revenirea sa pe seama unor probleme financiare. I-a fost oferit ca adversar lui Larry Holmes, deţinătorul centurii WBC. Holmes, care ştia că din Ali n-a mai rămas decât umbra boxerului de altădată a fost convins cu greu să lupte. Cu 3 luni înainte de meci Comisia de Sport a statului Nevada i-a cerut lui Ali să-si facă un control neurologic iar raportul medical a arătat următoarele : Ali avea probleme de exprimare, nu putea sta în echilibru într-un picior şi avea dificultăţi în a-şi atinge nasul cu degetul. Cu toate acestea meciul a avut loc pe 2 octombrie 1980 la Vegas. Holmes a evitat să-l facă ko dar a dominat categoric fiecare rundă. Colţul lui Ali a oprit lupta după repriza a 10-a. Prezent la meci, actorul Sylvester Stallone spunea că timp de 10 runde a avut senzaţia că asistă la o autopsie făcută pe un om viu. Un singur lucru mai amintea de vechiul Ali...gura sa cea bogată :”Mă voi întoarce”, a anuntat în stilu-i caracteristic după meciul cu Holmes. Şi s-a ţinut de cuvânt. Pe 11 decembrie 1981, la Nassau, în Bahamas, a urcat în ring pentru ultima oară. A dat piept cu un adversar mai tânar cu 12 ani, canadiano-jamaicanul Trevor Berbick, o cunoştinţă mai veche a românilor. Berbick fusese eliminat în turul 2 al JO de la Montreal `76 de românul Mircea Şimon. Canadianul a câştigat la pas un meci de 10 reprize şi a intrat în istorie drept boxerul care i-a încheiat cariera marelui Ali. „Am îmbătrânit. În tinereţe n-aş fi avut nici o problemă dar acum pur şi simplu n-am putut să fac ceea ce mi-am propus”, a recunoscut pentru prima oară cu francheţe, Muhammad Ali.

Inspirat de „Gorgeous” George Wagner

 Ani de-a rândul lumea s-a întrebat dacă guralivul Clay a avut vreo sursă de inspiraţie pentru show-urile sale inimitabile. Târziu, după ce s-a lăsat de box, Ali a recunoscut că l-a avut drept model pe George „Gorgeous” Wagner (1915-1963), o mare vedetă a wrestlingului american în anii `40 -`50. George nu avea un fizic nemaipomenit, nu era un atlet desăvârşit dar era „băiatul rău” şi guraliv al acestor show-uri iar toată lumea vroia să-l vadă pus la respect. Era ceea ce americanii numesc „heel”, opusul eroului, al băiatului bun. Clay l-a întâlnit pe George în 1961 la Vegas cu prilejul unei emisuni de radio. George i-a dat atunci câteva sfaturi care i-au marcat ulterior existenţa :”O grămadă de oameni vor plăti ca să vadă pe cineva cum îţi închide gura. Să fii întotdeauna fanfaron, impertinent şi neruşinat”, i-a spus George iar tânărul Clay, pe atunci în vârstă de 19 ani, a prins ideea din zbor :”Am văzut 15.000 de oameni venind la sală ca să vadă cum omul ăsta mănâncă bataie ! Şi i-a adus acolo dând din gură ! Asta este o foarte bună idee !” 


Gong final

Casius Clay Muhammad Ali a trecut în lumea drepţilor în seara zilei de 3 iunie 2016 într-un spital din Phoenix, Arizona din cauza unor complicaţii respiratorii. În ultimii 32 de ani a dus pe picioare maladia Parkinson, căpătată pentru că şi-a forţat organismul dincolo de limitele admise. Va fi înmormantat în Louisville, Kentucky. Drumul Legendei se încheie acolo unde a început.