Postare prezentată

duminică, 19 octombrie 2014

Austriacul Josef Uridil, singurul străin care a antrenat nationala de fotbal a României



 În 1934 România a avut un antrenor străin pentru două săptămâni



              Vara aceasta s-au împlinit 80 de ani de când a fost uns la cârma unei naţionale de fotbal a Romaniei un antrenor străin. Primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat naţionala României. Numele său era Josef “Pepi” Uridil (1895-1962). Fost internaţional austriac şi atacant de succes al Rapidului din Viena cu care câştigase 5 campionate şi 2 cupe între 1914 şi 1925, Uridil s-a lăsat de fotbal în 1930 după un sezon petrecut la Bari. Antrenează câteva cluburi din Bratislava după care, în primăvara 1934, ajunge la Ripensia Timişoara, campioana en-titre a României. Pe 3 mai sorţii stabilesc ca România să dea piept la CM 1934 cu Cehoslovacia iar pe 14 mai Uridil este numit “manager şi îngrijitor al teamului”. Uridil n-a avut la dispoziţie nici măcar două saptămâni pentru pregătirea meciului cu Cehoslovacia care s-a consumat la Trieste pe 27 mai dar foarte probabil, în alegerea sa a contat faptul că din cei 15 jucători care au făcut deplasarea la CM din Italia, 6 erau de la Ripensia. Numirea lui Uridil şi epopeea României la Cupa Mondială 1934 sunt relatate cu lux de amănunte în “Istoria Fotbalului Românesc” volum coordonat de regretatul documentarist al FR Fotbal, Dan Cristea. 
Al doilea din dreapta sus, Uridil
Spicuind din presa vremii, Dan Cristea  nota ca românii au ajuns la Trieste pe 19 mai iar programul de pregătire stabilit de austriac cuprindea aspecte de genul :”luni – un antrenament de educaţie fizică. După micul dejun s-a făcut o ora de canotaj în port cu bărcile Clubului Nautic iar după prânz şi odihnă au fost programaţi 10 km de footing; marţi - antrenament pe stadio Littorio unde-I matchul;” etc. Cu toate că n-a jucat nici un amical înainte de meciul de la CM 1934, România a facut o figură deosebit de apreciată în faţa Cehoslovaciei, o forţă în Europa la acea vreme, care venea după o victorie, 2-1 contra Angliei la Praga pe 16 mai în faţa a 52.000 de spectatori. Ediţia 1934 a Cupei Mondiale, la care au participat 16 echipe, s-a disputat în sistem eliminatoriu. Pe 27 mai, România, antrenată de Josef Uridil, a condus cu 1-0 prin golul lui Dobay din minutul 10 dar a cedat, 1-2, cehoslovacii marcând în minutele 50 si 67 prin Puc şi Nejedly. Arbitrul belgian John Langenus avea să declare după meci : “Impresia mea este că în prima repriză ar fi trebuit ca România să câştige cu 3 goaluri iar în a doua Cehoslovacia cu două”. 
Primul din stanga, in alb, Uridil

Practic, România a pierdut, aşa cum a făcut-o de multe ori în istoria sa, pe mâna ei deşi a fost superioară Cehoslovaciei, echipă care avea să dispute finala CM 1934, 1-2 contra Italiei după prelungiri. Odată cu fluierul final al meciului România-Cehoslovacia s-a încheiat şi mandatul lui Josef Uridil pe banca tricolorilor. Practic austriacul a antrenat România din 14 mai până pe 27 mai. La următorul meci al naţionalei disputat în toamna 1934, antrenor a fost Alexandru Săvulescu. Pentru cele două săptămâni petrecute pe banca tricolorilor, austriacul Josef Uridil a devenit primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat o echipă naţională a României. 


Al doilea din dreapta, in costum negru, Josef Uridil






miercuri, 24 septembrie 2014

Calistrat Cutov, omul-spectacol al boxului romanesc

              Calistrat Cutov, omul-spectacol al boxului romanesc


                         Calistrat Cutov nu este un om  tocmai usor de abordat. Cand ii spun ca vreau sa-i public povestea devine suspicios :”Sa scrii despre mine ?! Pai in ziua de azi crezi ca mai au loc in ziare d-astia ca mine? Cui ii mai pasa de noi? Zici ca-ti publica vreun ziar povestea?! Fugi d-aci ca nu te cred”. Cu toata suspiciunea afisata totusi vine la intalnire. Bine legat, cu un aer tineresc, cu o sapca trasa peste urechi, marea vedeta a ringului din anii ’70 nu-si arata deloc varsta. Punctual la secunda, maraie usor pentru intarzierea mea de 3 minute. “Hai sa vorbim la o bere”, comanda scurt si ma duce intr-o carciumioara de langa Parcul Circului. In pofida promisiunii de a sta departe de zeama de hamei n-am de ales si ma sacrific ca sa aflu povestea acestui fenomen al boxului romanesc. Martori ca sacrificiul n-a fost zadarnic sunt randurile de mai jos, sticlele goale de langa masa si fata de la bar care pentru prima oara in viata a respirat acelasi aer cu un om care a cucerit o medalie olimpica pentru Romania.


Calistrat Cutov in anii '60

Boxer din patriotism local

Calistrat Cutov este un lipovean nascut pe 8 octombrie 1948 langa Braila, in Smardanul Nou. Cutov a iesit cumva din tiparul obisnuit al lipovenilor, care daca se apuca de sport atunci, in cele mai multe dintre cazuri, fac kaiak, canoe sau alte sporturi inrudite.  Singura legatura a lui Calistrat cu apa a fost faptul ca s-a nascut pe malul Dunarii. El s-a apucat de box si a facut-o in prima faza numai din patriotism local. De pe la 12 ani mergea impreuna cu fratii sai mai mari, Stefan si Pavel, la felurite gale de box organizate in Braila si de fiecare data revenea acasa necajit: ”La sfarsitul anilor ’50 meciurile de box se tineau in aer liber undeva in centrul orasului. Mai mereu se organizau gale Bucuresti-Braila, Galati-Braila, samd iar brailenii mei pierdeau mai de fiecare data. Pe mine, copil fiind, treaba asta ma umplea de necaz. Cum adica, sa vina aia la mine in oras si sa-i bata pe ai mei?! Las’ ca v-arat eu voua mi-am zis si m-am dus la box imaginandu-mi ca nu peste multa vreme voi schimba soarta disputelor astora”.

Neghinita de la Box Club Navrom

Cand a patruns pentru prima oara in sala de box a clubului Navrom, Calistrat Cutov avea 12 ani si cantarea 35 de kg. “Eram atat de slab ca nu puteam sa fac nici macar o tractiune sau o flotare, ziceai ca sunt Neghinita. Eram, in schimb, mic si al dracu’, aveam inima si foarte multa ambitie. Am stat pe capul lor acolo in sala pana m-au bagat in seama. Primul meu antrenor a fost Gheorghe Legrade iar primul succes l-am obtinut in 1965, cand am castigat la Arad finala campionatului national de juniori la 45 de kg cu Gheorghe Bobinaru antrenor. A fost bucurie mare, mai ales ca de 2 ani ma tot chinuiam sa boxez intr-o competitie oficiala dar nu puteam pentru ca eram prea slab si nu reuseam sa fac categoria. In general lumea e obisnuita ca boxerii sa fie nevoiti sa slabeasca pentru a intra in categorie dar eu nu reuseam sa ma ingras suficient iar sub 45 de kg nu mai exista alta categorie ! De aici incolo am inceput sa iau si eu in greutate in mod normal iar in 1967 am castigat un nou titlu de juniori”. Acest nou titlu il aduce in vizorul clubului Dinamo, care, ca si Steaua, era mereu la panda in cautare de sportivi talentati si cum in iunie 1968 Cutov era la varsta incorporarii e legitimat urgent in Stefan cel Mare. Catana intr-o unitate a Militiei Populare, Cutov continua sa boxeze si in 1968 cucereste primul titlu la seniori, la categoria 57 kg.

Un titlu olimpic pentru o punga de cadouri

1968. Calistrat, Mihaela Penes, Lia Manoliu
Odata ajuns campion al Romaniei, Calistrat Cutov e chemat la lotul national. In cele din urma, Mihai Tranca, secretarul general al FR Box decide ca din echipa care urma sa participe in octombrie 1968 la JO de la Mexico City sa faca parte si tanarul Cutov, 20 de ani la acea vreme. “Mi-au spus clar ca ma trimit la Mexico City ca sa capat experienta, nimanui nu-i trecea prin minte ca am sa iau vreo medalie”, rememoreaza Cutov. Avea sa fie prima mare experienta din viata de sportiv a pustiului din Smardanul Nou. A plecat in Mexic alaturi de Ion Monea, Ion Alexe, Victor Zilberman sau Janos Covaci si a concurat la categoria 60 kg. Zilberman si Covaci s-au oprit in sferturi la 67, respective 71 kg, Ion Alexe a cedat in aceeasi faza in fata lui George Foreman, care avea sa devina o legenda a boxului profesionist nord-american iar Ion Monea s-a calificat in finala categoriei semigrele unde ar fi trebuit sa  dea piept cu rusul Daniel Poznyak insa, avand nasul fracturat din semifinala, n-a mai putut boxa si a trebuit sa se multumeasca doar cu medalia de argint. Cel mai tanar membru al lotului Romaniei, Calistrat Cutov a ajuns in semifinalele categoriei 57- 60 kg unde a dat piept cu americanul Ronnie Harris. Aici s-a consumat una dintre cele mai incredibile si nestiute povesti din istoria sportului romanesc. La aproape 46 de ani de la acel moment Calistrat Cutov povesteste ce s-a petrecut la Mexico City : “La 20 de ani, eram cel mai mic din lotul nostru de box. Eram stresat de programul incarcat si in acelasi timp disperat sa ies din satul olimpic. Pana in ziua meciului cu Harris nu iesisem nici macar o singura data din sat. Daca-l bateam ramaneam in continuare prizonier in satul olimpic, disputam finala si imediat a doua zi dupa finala plecam la Bucuresti. Daca pierdeam, aveam o zi libera pana la plecare. Si am pierdut ! N-am pierdut intentionat, ci am pierdut pentru ca nu-mi statea mintea la meci. Ma simteam dator fata de frati, parinti, antrenori, prieteni si vroiam sa le duc tuturor cate un cadou. Nu ma mai gandeam la Harris, ci la rusinea de a merge acasa cu mana goala. Americanul m-a batut (5-0), insa eu n-am boxat nici la un sfert din posibilitatile mele. Pur si simplu nu-mi statea mintea la meci. Pe de alta parte, sa nu uitam ca aveam 20 de ani, ori la varsta asta te crezi capabil de orice. Imi faceam curaj gandindu-ma ca voi cuceri titlul olimpic cu alta ocazie. Stii cum e la 20 de ani… refuzi sa crezi ca vei fi ranit vreodata, ca vei imbatrani sau ca vei muri. La 20 de ani te crezi nemuritor si invincibil iar eu eram convins ca la urmatoarea editie imi voi pune la gat aurul olimpic fara probleme. Practic, am dat un titlu olimpic pe o punga de cadouri, caci sunt convins ca daca boxam la adevarata mea valoare, terminam pe primul loc. Atunci nu realizam ce inseamna un titlu sau o medalie olimpica”. La prima sa participare la JO, Calistrat Cutov s-a intors acasa cu medalia de bronz, o medalie nesperata la plecarea spre Mexico City, dar incarcata de amar la gandul ca putea fi mai stralucitoare. Cutov si Monea au fost singurii pugilisti romani care au urcat pe podiumul olimpic in 1968.

Munchen 1972 & Montreal 1976

In 1972 la JO de la Munchen Calistrat Cutov concureaza la 63,5 kg. Trece de primul tur, dar spune adio competitiei in turul 2, eliminat de thailandezul Srisook Bunsoe. “In ’72 n-aveam nici o emotie ca prind podiumul insa in turul 2 am dat peste un thailandez. L-am dominat clar doua reprize si ceva. Era stangaci si mult mai lent in executii decat mine si la un moment dat, in runda a treia, a incercat un upercut si mi-a bagat degetul in ochi . Arbitrul n-a observat si in loc sa-l penalizeze pe el a considerat ca accidentarea mea a fost urmarea unei lovituri corecte. Eu mai vedeam doar cu un ochi. Teoretic puteam boxa si asa dar arbitrul m-a oprit si mi-a dat meci pierdut prin tko. Meciul asta reprezinta si in ziua de azi cel mai mare cosmar al meu. Nici acum nu pot dormi cand imi amintesc ce am patit. Am sters din memorie toate momentele neplacute dar pe asta nu pot sa-l sterg sub nici o forma. Imi voi aminti pana ‘oi muri”, povesteste cu naduf Cutov. Ultima participare olimpica a lui Calistrat Cutov s-a consumat in 1976 la Montreal unde a ajuns pana in sferturi si a cedat la puncte in fata bulgarului Vladimir Kolev.  “Nu sunt convins nici azi ca Vladimir Kolev a fost mai bun decat mine. Eu cred ca puteam sa primesc bine mersi decizia la puncte dar la vremea respectiva presedintele AIBA era un bulgar ceea ce foarte probabil a contat mult. Oricum, iti dai seama ca de abia acum, in 1976, realizam la ce sansa dadusem cu piciorul in 1968 cand puteam sa iau aurul”, se confeseaza Cutov. Calistrat Cutov in ’68, ’72 si ’76, Mircea Dobrescu in ’50, ’56 si ’60 si Ion Monea in ’60, ’64 si ’68 sunt singurii boxeri romani care au participat la 3 editii ale JO.

Fratele Simion

Simion Cutov in 1974
Simion Cutov a fost cel mai mic dintre fratii Cutov. I-a calcat pe urme fratelui sau Calistrat si a ajuns tot in curtea clubului din Stefan cel Mare. Initial pusese ochii pe el Steaua dar conducerea Ministerului de Interne l-a amenintat pe Calistrat ca va fi dat afara din club daca nu-l convinge pe Simion sa vina la Dinamo. Calistrat l-a convins si astfel, ambii frati Cutov au cunoscut consacrarea la clubul Internelor. “Frate-meu Simion era un boxer foarte periculos. Se batea dar nu aiurea. Stia sa-ti taie calea si sa fie incomod iar cand te prindea la inghesuiala nu mai aveai scapare din mainile lui”. Cariera lui Simion Cutov are doua repere importante – medalia de argint cucerita in 1974 la prima editie a mondialelor de box pentru amatori de la Havana si titlul de vicecampion olimpic dobandit in 1976 la Montreal dupa o finala pierduta contra americanului Howard Davis, desemnat ulterior de presa americana boxerul anului 1976, ambele la 60 de kg. “In finala olimpica din ’76, din pacate, n-a avut nici o sansa. Americanul era bun de tot. Dupa finala de abia l-am linistit pe Simion… plangea de suparare”. In 1976, Victor Zilberman, medaliat cu bronz la semigrea a ramas in Canada unde traieste si astazi. Zilberman i-a propus atunci si lui Calistrat sa ramana acolo. “Daca era de acord si Simion ramaneam, dar el a zis nu. Pe de alta parte nu cred ca as fi reusit sa fac acolo aceeasi treaba ca aici. Zilberman era evreu de origine si avea alta sustinere din partea comunitatii locale in vreme ce noi n-aveam pe nimeni. M-am temut c-o sa ajung sa stau cu mana intinsa si nici in ziua de azi nu regret”. Finala mondiala din 1974 are si ea povestea ei. Simion Cutov a ajuns in finala categoriei 60 kg unde l-a intalnit pe rusul Vassily Solomin in fata caruia a pierdut inainte de limita. Potrivit martorilor oculari, care insa n-au reusit sa se puna de acord asupra rundei in care s-a petrecut intamplarea, Simion, care era in avantaj, a incasat la un moment dat o lovitura care l-a dezechilibrat. “N-avea nici pe dracu”, rememoreaza Calistrat dupa 40 de ani. “S-a clatinat un pic iar apoi se uita nedumerit catre colt intreband de ce e numarat”. Numai ca arbitrul n-a oprit numaratoarea la 8 ci la 10 si l-a declarat out pe Simion care astfel a pierdut finala. Peste 2 ani, Simion Cutov si-a luat revansa in fata lui Solomin la JO de la Montreal cand a luat meciul in mana de la inceput si l-a invins la puncte in semifinale, decizie 5-0.

Finala fratilor Cutov

Simion si Calistrat Cutov

In 1975 Calistrat si Simion Cutov au ajuns in finala categoriei 63,5 kg a Centurii de Aur. Nu era insa  pentru prima oara in istoria boxului romanesc cand doi frati trebuiau sa lupte unul contra celuilalt. In perioada 1948-1950, fratii Nicolae si Tanase Batranu au boxat de mai multe ori unul impotriva celuilalt. “Se bateau de ieseau scantei, nici nu ziceai ca sunt frati”, isi aminteste Constantin Dumitrescu, bronzul olimpic al Romaniei la Melbourne 1956. In cazul fratilor Cutov lucrurile au stat diferit. “Nu ne permitea regulamentul sa ne confruntam. Era stipulat clar ca fratii n-au voie sa se bata intre ei dar chiar daca ar fi fost permis tot n-am fi acceptat. Nu mi s-a parut niciodata normal sa ma bat cu fratele meu, de aceea n-am facut nici macar vreun sparring impreuna. Atunci, in ’75, medalia de aur mi-au dat-o mie pentru ca boxasem un meci in plus fata de Simion iar el a primit argintul”. Simion Cutov, nascut in 1952, a murit in 1993 la doar 41 de ani. A fost de doua ori campion national, de 5 ori castigator al Centurii de Aur, vicecampion olimpic si mondial, dublu campion European si campion balcanic. Majoritatea performantelor sale au fost obtinute la categoria 60 kg iar spre finalul carierei a boxat si la 63,5, categorie unde a reprezentat Romania la JO din 1980. Constantin Dumitrescu i-a antrenat multi ani pe Calistrat si Simion Cutov :”Fratii Cutov aveau o relatie speciala. Nu i-am vazut niciodata sa se certe in public sau sa se contrazica. Daca aveau ceva de discutat se retrageau si vorbeau intre ei cu voce scazuta. Simion il asculta intotdeauna pe Calistrat iar acesta avea mereu grija sa se comporte in asa fel fata de fratele mai mic incat sa nu-i stirbeasca imaginea. Mie, ca antrenor, mi-a placut foarte mult felul in care se purtau unul cu celalalt.


Calistrat Cutov in 2014

Rivalitatea cu Paul Dobrescu

Cel mai de seama rival al lui Calistrat Cutov a fost Paul Dobrescu, nepotul vicecampionului olimpic la musca din 1956, Mircea Dobrescu. Meciurile dintre ei erau asteptate cu sufletul la gura de suporteri. “Paul Dobrescu imi spargea capul mereu. In toata cariera mea la juniori si la seniori am 15 infrangeri iar 3 dintre ele mi le-a servit Paul. Era ca un buldozer. Se acomodase cu stilul meu, era rezistent si venea permanent peste mine. El e adversarul cu care am boxat de cele mai multe ori”. Unul dintre meciurile lor célèbre s-a consumat in 1975 in finala campionatului national. Intr-un interviu acordat Tvr in 1999, Paul Dobrescu spunea ca in conditiile in care un salariu mediu in 1975 era in jur de 1500-2000 de lei, bisnitarii vindeau biletele la gala lor cu 1000 de lei bucata. Calistrat Cutov a fost campion al Romaniei de 9 ori si a cucerit Centura de Aur de 5 ori in vreme ce Paul Dobrescu are un titlu national si doua trofee Centura de Aur.

Stanga Paul Dobrescu, dreapta Titi D-trescu


Boxerul cu 9 degete

In 1962 cariera lui Calistrat Cutov, pe atunci in faza incipienta, a fost pe punctul de a se incheia inca inainte de a incepe. “Aveam 14 ani, eram la scoala profesionala din Braila si lucram intr-un atelier de rebobinat motoare.  Mutam un motor in atelier cand talpa agregatului mi-a cazut peste inelarul mainii stangi. M-a durut dar, stii cum e cand esti copil, nu dai atentie unor astfel de lucruri. Am mers la joaca iar peste 2 zile m-am trezit cu o infectie puternica. M-au internat de urgenta in spital si dupa cateva ore medicii erau decisi sa-mi taie mana din cauza infectiei, doar ca nu se hotarasera de unde, de la cot sau de la incheietura. Marele meu noroc a fost ca in acelasi timp cu mine era internat in acelasi spital tatal meu. Batranul a stat pe capul lor ore-n sir pana i-a convins sa nu-mi taie mana ci sa intervina doar asupra degetului infectat. Operatia s-a incheiat cu bine insa au fost nevoiti sa-mi taie un tendon asa ca inelarul stang mi-a ramas de atunci cumva chircit, parca inclinat intr-un unghi de 90 de grade. Si daca am ajuns apoi sa am o cariera in box asta se datoreaza numai tatei caci daca nu era el imi taiau mana. Cu degetul asta am boxat fara probleme toata cariera dar de multe ori s-au iscat discutii pe tema lui. Unii doctori, mai incuiati, au fost pe punctual de a-mi interzice sa urc in ring sustinand ca nu sunt apt pentru box. La JO din 1972, de exemplu, medicul galei m-a lasat sa boxez cu chiu, cu vai. Din fericire, n-am fost oprit niciodata sa boxez din cauza degetului dar emotii aveam la fiecare control medical”. 

Calistrat Cutov, boxerul-spectacol

In anii sai de glorie, Calistrat Cutov umplea salile de box din Romania. Tehnica sa remarcabila, spectacolul pe care il facea in ring, atrageau publicul ca un magnet. “Daca boxam la Braila, biletele se vindeau cu doua saptamani inainte de gala. Sala Polivalenta din Bucuresti era neincapatoare de fiecare data cand urcam in ring. Odata am boxat la Circul Globus iar oamenii au rupt usile, au spart geamurile si s-au calcat in picioare ca sa patrunda in sala. Imi aduc aminte ca animalele urlau inspaimantate de zgomotul facut de puhoiul de oameni. Daca imi pare rau de ceva, atunci imi pare rau ca n-am prins vremurile de azi. Sunt convins ca as fi umplut salile”. Pentru lumea boxului, Calistrat Cutov a fost intotdeauna “Cutache”. Pentru Cutache dezertau din sedinte membrii Comitetului Central al PCR si tot pentru el erau nelipsiti de la galele de box Dan Spataru, Puiu Calinescu, Nae Lazarescu, Nicu Constantin sau Alexandru Arsinel. “N-aveam invitatii sa dau la cate cereri aveam. Lui Nicu Constantin prietenii, ca sa-l necajeasca, ii luau ochelarii de la ochi si cum era miop nu mai vedea nimic. Nicu se burzuluia la ei :<dati-mi ochelarii ca pierd meciul lui Cutache !>”. “Calistrat Cutov a fost unul dintre cele mai mari talente ale boxului romanesc. Daca frate-su, Simion, era un batailleur, Calistrat facea spectacol in adevaratul sens al cuvantului si de aceea avea o priza formidabila la public. Era deosebit de inventiv in ring, nici un meci al sau nu semana cu altul. Niciodata nu stiai cum o sa abordeze meciul sau ce lovituri o sa dea si d-aia placea foarte tare pentru ca era imprevizibil in tot ce facea, de fiecare data oferea ceva nou”, isi aminteste antrenorul Constantin Dumitrescu. “Odata boxam la Polivalenta din Bucuresti iar Dan Spataru care statea aproape de ring striga de zor la mine spre finalul primei reprize <termina-l Cutache, fa-l ko>. Maestre, i-am zis in pauza, pot sa-l fac ko dar n-are rost. Am venit aici in primul rand ca sa fac spectacol nu sa inchei meciul in catava secunde”.
Alec Nastac, medaliat cu bronz JO 1976 : “Calistrat Cutov a fost un talent urias. Intre altele, avea o lovitura nemaipomenita cu care surprindea intotdeauna. Era boxer de garda normala si cand facea pasul inapoi lansa un upercut de dreapta cu care de multe ori isi lasa masca adversarul. Alaturi de fratele sau Simion a marcat boxul romanesc din anii ‘70”.

Calistrat Cutov in cifre

Medaliat cu bronz la JO din 1968. Campion European in 1969, vicecampion in 1971 si medaliat cu bronz in 1973. Participant la 3 editii ale Jocurilor Olimpice. 9 titluri nationale la juniori si seniori. De 5 ori castigator al Centurii de Aur. Si-a incheiat cariera de boxer in 1979 cu peste 260 de meciuri castigate la juniori si seniori si doar 15 infrangeri.










luni, 7 aprilie 2014

Boxerul Lucian Popescu, omul care a reusit prima mare isprava a sportului romanesc

 


                        

“....Am infruntat pe ringurile continentului zeci si zeci de adversari. Unii mai tari, altii mai putin tari. Am dat si am primit sute si sute de lovituri. Am luptat cu adversari corecti sau incorecti. Am infruntat arbitri partinitori si multimi orgolioase care nu admiteau ca favoritul lor sa fie infrant. Toate acestea s-au dus pe apa involburata a amintirii...N-am uitat insa si nu voi uita niciodata, cata mandrie adunam in inima atunci cand daruiam tarii mele, in trei randuri, titlul european. Imi dau seama ca truda mea n-a fost zadarnica si ca am avut si eu rostul meu pe acest binecuvantat pamant romanesc...”

Aceste ganduri tulburatoare, impartasite in 1973 scriitorului George Mihalache, ii apartin lui Lucian Popescu, care, alaturi de Aurel Toma, a fost cel mai de seama boxer roman din perioada interbelica. Practic Popescu, prin performantele sale, a fost primul pugilist care a asezat boxul romanesc pe harta lumii.

Pustiul din Obor

Nascut pe 12 ianuarie 1912 in cartierul bucurestean Obor, Lucian Popescu si-a inceput cariera de boxer inca din liceu. Sustinut neconditionat de tatal sau, un prosper negustor oborean, care i-a fost si manager o perioada indelungata, Popescu a inceput sa boxeze ca amator la 14 ani si jumatate si a debutat la profesionisti in decembrie 1927, inainte de a implini 16 ani. Dupa dupa doar 1 an de box si 6 meciuri fara infrangere, Lucian isi adjudeca titlul national al categoriei musca, primul succes al carierei. Lucian Popescu a uimit de la bun inceput prin ambitie, prin hotarare si prin miscarile de felina care ii permiteau sa evite cu usurinta loviturile adversarilor. In prima parte a carierei sale a fost cizelat de Dumitru Teica, un oltean revenit in tara dupa multi ani petrecuti in SUA, pionier si teoretician al boxului romanesc. Intr-o sala mica si intunecoasa de pe strada Batistei din Bucuresti, Teica, un fanatic al boxului, ii arata lui Lucian ca “boxul nu este o ciomageala ci o adevarata arta”. Teica i-a explicat cu rabdare invatacelului sau care il asculta uimit, ca in box, ca sa fii bun, “trebuie sa anticipezi o clipa mai devreme intentiile adversarului, sa gandesti si sa-ti calculezi fiecare miscare”. Si l-a mai invatat ceva Teica. L-a invatat cum sa-si foloseasca bratul stang, bratul de fata, care in timp a devenit arma sa cea mai de temut, o arma care functiona ca un piston, mecanic, “stravilind atacurile, zapacindu-l pe adversar si aducandu-l in pragul disperarii”.

“Pentru prima oara, Romania, aceasta tara micuta, cucereste un titlu european”.


Disciplinat si muncitor, Lucian isi continua in anii urmatori ascensiunea in boxul romanesc. Isi autoimpune o viata de spartan. Se antreneaza pe branci, nu fumeaza, bea numai lapte si se culca odata cu gainile. Din decembrie 1927 pana in vara 1930 dispută 17 meciuri. Treptat, devine unul dintre favoritii publicului. Eschivele, garda ermetica, jocul de picioare si jabul devastator il transforma intr-un pugilist aproape imposibil de atins. Din relatarile celor care l-au vazut in ring reiese ca stilul sau de a boxa era asemanator cu cel al lui Floyd Mayweather jr, ceea ce ii permitea sa lupte fara probleme chiar si impotriva unor adversari mai grei cu cateva kilograme, lucru deloc neobisnuit in acea vreme. In primavara 1930, noul sau antrenor, Umberto Lancia, il consideră copt pentru primul mare examen, un meci de titlu european la categoria musca. Pentru 300.000 de lei, bani buni in acea perioada, francezul Kid Oliva, detinatorul titlului, s-a lasat convins sa boxeze la Bucuresti. Meciul e stabilit pentru 7 iunie 1930 pe stadionul Romcomit, actualul stadion de rugby Arcul de Triumf. Oliva vine in capitala cu cateva zile inainte de meci si se plimba zilnic pe Calea Victoriei asaltat permanent de bucurestenii care vedeau pentru prima oara in viata lor un campion european de box in carne si oase. Francezul privea meciul ca pe o formalitate, neconcepand ca ar putea sa-si lase centura pe malurile Dambovitei. Inca elev la Liceul Comercial, Lucian s-a prezentat la meci imbracat in uniforma de liceean, avand inclusiv matricola pe brat. In ring insa, adolescentul cel subtirel si delicat s-a transformat intr-un boxer desavarsit. Directa sa de stanga, cizelata pana la perfectiune, l-a terorizat pe campionul francez. Kid Oliva si-a lasat la Bucuresti centura de campion european abandonand in repriza a 10-a dupa ce a fost trimis de 8 ori la podea. Ziarul francez L’Auto, bunicul cotidianului L’Equipe de astazi nota :”Este pentru prima oara cand aceasta tara micuta, Romania, cucereste un titlu european. Lucian Popescu s-a afirmat prin victoria neta asupra lui Kid Oliva ca un boxer de clasa continentala. Acest roman de numai 18 ani si-a adjudecat victoria in runda a zecea prin aruncarea buretelui, secunzii lui Oliva apreciind foarte just ca omul lor nu mai avea nici o sansa”. “Niciodata in viata noastra sportiva nu ne-a fost rezervata satisfactia inregistrarii unei victorii de envergura celeia obtinuta de catre Lucian Popescu”, nota Gazeta Sporturilor pe 10 iunie 1930. Pe 7 iunie 1930, asadar, numele lui Lucian Popescu devenea sinonim cu prima mare isprava a boxului romanesc. El este cel care a asezat in premiera Romania pe harta boxului de inalt nivel si a adus in tara pentru prima oara in istorie o centura de campion.

Lucian, cel mai bun cocos european


Doua luni mai tarziu, primul campion european de box al Romaniei isi apara cu succes centura in fata francezului Rene Challange, titlu pe care il cedeaza in mai 1931 la Manchester, infrangere la puncte, in fata lui Jackie Brown care anul urmator avea sa devina campion mondial al categoriei. Unul din motivele pentru care Lucian a cedat titlul a fost legat de lupta cu kilogramele. Ii era din ce in ce mai greu sa atinga greutatea admisa pentru categoria musca si drept urmare face pasul la cocos.


 Dupa patru victorii consecutive obtinute la noua categorie, Popescu primeste vestea ca spaniolul Carlos Flix, campionul european al cocosilor e dispus sa-si puna centura in joc la Bucuresti. La fel ca si Kid Oliva in 1930, Flix e convins ca deplasarea la Bucuresti nu va fi decat o plimbare de placere si declară ca-l va rapune pe roman pana in runda a 5-a. In vederea noii incercari, Lucian asuda din greu alaturi de Aurel Toma, un pusti din Babadag, aparut de curand in Bucuresti, pe care il prefera ca partener pentru curajul si tenacitatea sa. Pe 19 septembrie 1931 Arenele Romane gem de lume. La coltul romanului stau Marcu Spakow si Constantin Nour. Nimeni nu indrazneste sa anticipeze daca Lucian va reusi sa cucereasca al doilea titlu european. Tensiunea e atat de mare incat ai impresia ca o poti taia cu cutitul. Primele 6 runde sunt echilibrate, insa incepand cu repriza a 7-a Lucian incepe sa faca legea. Directele, croseele si upercuturile sale lovesc in plin. In repriza a 8-a Flix primeste o lovitura care ii deschide arcada iar in cea de a 12-a se duce la podea dupa un upercut la plex dar revine in picioare cand numaratoarea ajunge la 8. Flix e constient ca e pe cale sa-si lase centura la Bucuresti si forteaza un ko in rundele 14 si 15 dar Lucian il primeste cu formidabila sa directa de stanga si ii stavileste elanul. Dupa 15 runde fulminante mii de oameni asteapta in tacere decizia. “Tacerea e atat de deplina incat nu se aude decat fosnetul frunzelor din pomii de langa Arene...Cei doi adversari sunt in mijlocul ringului. Carlos Flix fixeaza podeaua cu privirea...Arbitrul Robert Veisberg ridica mana lui Lucian Popescu ! Un strigat urias de triumf face sa se cutremure tribunele de marmura alba ale arenei. Lucian Popescu cucereste al doilea titlu european, izbutind sa egaleze performanta marelui Georges Carpentier...”

Amaraciunea infrangerii

In martie 1932, campionul Romaniei si al Europei cedeaza centura la Milano in fata italianului Domenico Bernasconi. Dupa 4 runde si jumatate in care si-a torturat adversarul, Popescu lasa o clipa garda jos si italianul il trimite la podea cu stanga. “Adevarul e ca vina acestui ko imi apartine in intregime. Luat de focul luptei am neglijat blocajul. (...)...Daca nu ma loveam cu capul de podea as fi fost in stare sa reiau lupta si poate s-o castig”, avea sa istoriseasca Popescu la 40 de ani dupa meciul cu Bernasconi. Si drept dovada, boxeaza la 5 zile dupa intalnirea cu Bernasconi si castiga la puncte dupa 10 runde.
       In 1933 schimba din nou categoria, trece de la cocos la pana, si atenteaza la centura pe care catalanul Jose “Canarul” Girones si-o apăra pentru a 7-a oara. Chinuit de o raceala violenta in zilele premergatoare meciului, Popescu incearca sa transeze disputa rapid, drept pentru care in runda a treia plaseaza un croseu la ficat, o lovitura cu care intotdeauna isi doborase adversarii insa Girones era construit din alt material astfel ca s-a crispat de durere dar n-a cazut ! “...Constatand ca loviturile cele mai puternice nu sunt in stare sa-l clinteasca m-am inhibat treptat....Psihologic pierdusem partida”, povestea ulterior Popescu. Girones a fost la un pas de ko si in rundele 5 si 6 dar a supravietuit de-a dreptul fenomenal iar in repriza a 7-a l-a obligat pe roman sa abandoneze in conditiile in care mai vedea doar cu un singur ochi. Uluitor e faptul ca Popescu, in cazul cuceririi centurii categoriei pana, intentiona sa-l provoace pe campionul de la usoara, pe belgianul Van Klaveren! A fost al doilea si ultimul meci pierdut de Popescu inainte de limita in intreaga sa cariera. 

Barcelona 1933. Cu basc, Lucian. Cu ochelari si mustata, tatal sau, Ionel P.

Meciul vietii

In anii care urmeaza continua sa boxeze insa incep sa apara problemele de sanatate. Mana stanga, avariata in nenumarate confruntari, incepe sa-l tradeze din ce in ce mai des, ceea ce nu-l impiedică insa sa ramana campionul Romaniei la pană. Boxul romanesc avea o noua stea, Aurel Toma. Fostul partener de antrenament al lui Lucian Popescu devenea campion european la cocos in 1936 si debuta cu succes in boxul profesionist american. 
Lucian Popescu si Aurel Toma
 Pe Lucian, lumea boxului, publicul si presa il considerau terminat insa el nu vroia sa moara asa ca in 1938 mai stabileste o performanta. Devine campionul Romaniei la categoria usoara dupa ce fusese campion la musca, cocos si pana ! Incurajat de evolutiile bune de pe parcursul anului 1938, Lucian vrea cu tot dinadinsul sa mai lupte pentru un titlu european iar sansa i se iveste in 1939 cand noul campion al categoriei pana, belgianul Phil Dolhem, vine la Bucuresti cu centura pe umar. Pana in iunie 1939 cand a boxat contra lui Dolhem, Popescu adunase deja 58 de meciuri in mai putin de 12 ani. Prin comparatie, Bernard Hopkins, cel mai varstnic boxer in activitate in momentul de fata, a strans in 25 de ani de cariera 60 de meciuri. 

Pentru Lucian Popescu, intalnirea cu Phil Dolhem a fost meciul vietii :”Voiam sa dovedesc tuturor celor care erau gata sa joace tontoroiul pe mormantul <fostului campion> ca nu mi-am spus ultimul cuvant in boxul romanesc si ca dupa noua ani de zile ma simt inca in stare sa reeditez performanta de a aduce tarii mele un nou titlu continental” i se destainuia Popescu scriitorului George Mihalache in 1973. Mare suporter al lui Popescu, scriitorul Ionel Teodoreanu declara in ajunul meciului pentru Gazeta Sporturilor :”Doresc sa invinga sportul. Si apoi, doresc victoria lui Lucica!” iar actorul George Vraca puncta si el :”In box vointa invinge! Ii doresc deci lui Lucian o vointa de fier...” Si vointa a invins intr-adevar, spre stupefactia tuturor celor care il vedeau pe Lucian Popescu un boxer terminat. Dolhem incheie runda a treia cu un ochi umflat iar in a 4-a se duce de doua ori la podea ! Eschivele formidabile ale romanului il fac pe belgian sa nimereasca foarte rar tinta. Lucian controleaza lupta aproape in totalitate si dupa 15 runde e proclamat invingator la puncte si campion european pentru a treia oara, de aceasta data la categoria pana ! Cine ar fi crezut ! Sportiv, Dolhem avea sa spuna dupa meci:”Am fost invins incontestabil. Popescu e un boxer de mare clasa cu o directa de stanga foarte precisa si eficace. Eschiveaza orice fel de lovitura larga si e greu de prins descoperit”.

Omagiul lui Ionel Teodoreanu

“Am pus in joc toata ambitia mea. Am vrut sa dau satisfactie tuturor celor care mai aveau incredere in mine”, spunea Popescu, care, cateva zile mai tarziu, pe 10 iunie 1939 avea sa fie subiectul unui articol miscator scris de Ionel Teodoreanu in Gazeta Sporturilor, din care spicuim : “Au crezut toti sau mai toti ca steaua lui Lucian a apus...Si l-au gonit din amintire. Caci fostii idoli trec de-a dreptul in uitare...Dar iata ca Lucian a invins din nou...Dintai l-a invins pe belgianul Phil Dolhem in lupta dreapta. Superba victorie! A luptat 15 reprize – in box e o durata istovitoare ca si maratonul – mereu treaz, mereu ager, cu ochii sclipitori de vitalitate, cu respiratia intacta, cu picioarele sprinten jucause – de calusari – cu muschii necontenit ritmati, cu pumnii vii si autoritari ca o ploaie de vara – victoria lui fiind evidenta inainte de a fi consacrata si vestita, ca un proaspat curcubeu al ploii lui...Dar si mai mandra decat victoria asupra lui Dolhem – caci n-a invins decat un om pe altul – e victoria lui Lucian asupra “corului antic”. Multimea, acest cor antic al destinelor, nu mai credea in Lucian! Tacerea ei mocnea glas de prohod. Si repriza cu repriza a inceput sa intrezareasca, sa vada, sa spere, sa creada, si, invinsa, sa aclame pe invingator! Randurile mele aplauda aceasta victorie asupra omului si asupra oamenilor”...

Final de cariera


In mai 1941, campionul roman isi pune in joc centura cucerita de la Dolhem si accepta sa boxeze la Viena contra austriacului Ernst Weiss. Meciul practic nu are istoric. Popescu il distruge pe Weiss runda dupa runda, il trimite la podea in cateva randuri insa la final austriacul e declarat invingator la puncte ! 12.000 de austrieci huiduie la unison decizia iar publicatia Volkischer Beobachter avea sa scrie :“Compatriotul nostru Ernst Weiss a devenit campion european, dar desi ar fi trebuit sa ne bucuram impreuna cu el, n-o putem face! Titlul i-a fost atribuit dupa un meci in care a fost invins!”
Nebunia lui Lucian Popescu nu se opreste insa la momentul Weiss. Peste fix un an, in mai 1942, merge la Reggio Emilia ca sa dea piept cu Gino Bondavalli, italianul care il macelarise ulterior pe Ernst Weiss si ii confiscase centura europeana a categoriei pana. Lucian isi juca ultima carte a carierei. Ca sa tina 15 reprize, mainile sale distruse trec prin tot soiul de terapii. Pe 31 mai 1942, in fata a 10.000 de spectatori, Lucian urca in ring pentru ultimul mare meci al carierei sale. Dupa numai doua runde mana stanga il tradeaza din nou. Se alege cu o luxatie si e nevoit sa-l pacaleasca pe Bondavalli caruia ii da senzatia ca de fapt poate boxa cu ambele brate. Pacaleala tine pana in runda a 11-a cand italianul sesizeaza slabiciunea romanului si forteaza ko-ul. Popescu rezista pana la final si-l lasa cu gura cascata pe Bondavalli care află la final ca adversarul sau a incheiat meciul cu mana rupta. A fost ultimul meci de inalt nivel pentru Lucian Popescu. A mai boxat de trei ori in 1945, an in care a pus punct unei cariere extraordinare in care a dobandit trei titluri europene la trei categorii diferite – musca, cocos si pana, perfromanta unica in boxul romanesc. 


 



Nea Lucica

Dupa razboi, marele boxer Lucian Popescu a antrenat la clubul Progresul. Devenise, parca pe negandite, “nea Lucica”, dupa cum il strigau boxerii. I-au trecut prin maini pentru perioade mai scurte sau mai lungi, Ion Chiriac, Ion Popa, Gheorghe Fiat, Constantin Cionoiu, Gheorghe Negrea, Aurel Dumitrescu si multi altii. In iunie1969 are satisfactia de a-l vedea pe elevul sau, Aurel Dumitrescu, iesind campion european de amatori la categoria cocos. Paradoxal, Dumitrescu devenea campion european, la amatori, e drept, la exact 30 de ani distanta de ultimul titlu pe care maestrul sau il cucerea contra lui Phil Dolhem. Aurel Dumitrescu, cel mai autorizat sa vorbeasca despre antrenorul Lucian Popescu, n-a avut insa eleganta de a accepta un dialog. Radus Lungu, nepot al lui Lucian Popescu, spune ca unchiul sau a fost marginalizat in perioada in care a antrenat iar acest lucru a fost cauzat in primul rand de faptul ca a refuzat sa devina membru de partid. A fost casatorit de doua ori iar cu cea de a doua sotie, Joita, a avut o fata, Luciana Popescu, unicul sau mostenitor. Lucian Popescu, “nea Lucica”, a fost inmormantat pe 11 decembrie 1982 in cimitirul Pantelimon 2 din Bucuresti.

Lucian Popescu, in dreapta, antrenor. 1969.

Prietenul artistilor

Maria Tanase si Lucian Popescu

Lucian Popescu a fost printre cei mai simpatizati sportivi de catre boema bucuresteana interbelica. Ionel Teodoreanu era nelipsit de la meciurile sale si i-a dedicat mai multe articole. Maria Tanase il acceptase in cercul sau de prieteni iar actorul George Vraca si cantaretul Jean Moscopol erau nelipsiti de la meciurile lui, la fel ca si marele Constantin Tanase. Inaintea meciului cu Kid Oliva din iunie 1930, Popescu s-a intalnit intamplator cu C-tin Tanase pe Calea Grivitei :”Unde umbli, teleleu, noaptea ca huhurezii?”, il chestioneaza Tanase care tocmai incheiase un spectacol si se indrepta spre o carciumioara. Intentioneaza sa-l invite si pe Lucian dar se razgandeste subit :”Adica nu....Mergi si fa nănică. Am auzit ca te bati cu Oliva. Vezi sa-I mananci c-Oliva ! Sa-l faci praf, sa simta ce poate un romanas de-al nostru. Fara frica mai Lucica !”
Personajul Lucian Popescu si-a gasit loc pana si in opera istoricului, criticului literar si publicistului George Calinescu (1899-1965), care in capitolul “O gala de box” din romanul sau “Cartea nuntii”, relateaza meciul disputat de Popescu in mai 1932 contra germanului Georg Pfitzner. Ulterior, George Calinescu avea sa mai publice consideratii despre box in diverse ziare. Popescu a boxat si sub ochii marelui chansonetist francez Maurice Chavalier. In februarie 1932, romanul se afla la Paris unde la un moment dat a participat la un sparing alaturi de campionul mondial al categoriei cocos, Al Panama Brown, o celebritate in acea vreme. La demonstratie a asistat si Maurice Chevalier, prieten cu Brown, care a fost uimit de calitatile romanului. 
In plan secund, cu cravata, Maurice Chevalier
Lucian si Al Panama Brown. Cu cravata, Maurice Chevalier
Tatal lui Lucian, Ionel Popescu a si propus de altfel organizarea unui meci de titlu intre fiul sau si Al Panama insa nu s-au gasit banii necesari. De fiecare data cand vizita Parisul, Lucian Popescu era oaspetele Elvirei Popescu (1894-1993), actrita romanca de teatru si film care a facut o cariera fabuloasa in Franta unde a si murit la varsta de 99 de ani.

Baiatul de ciocolata




In 1973, la Editura Stadion, scriitorul George Mihalache a publicat cartea “Baiatul de ciocolata”, dedicata lui Lucian Popescu, din care am preluat cateva dintre citatele inserate in acest text. Intr-un stil alert, foarte asemanator cu cel al lui Ioan Chirila, George Mihalache prezinta formidabila cariera a acestui mare pugilist roman. Titlul cartii reprezinta o licenta a autorului si a fost dat, foarte probabil, plecand de la tenul mai inchis al lui Popescu si de la supranumele cubanezului Eligio Sardinas Montalvo (1910-1988) care a boxat intre 1927 si 1938 si a fost campion mondial la semiusoara. In perioada interbelica lui Popescu I s-a spus simplu…Lucica. Nici o publicatie din acea vreme nu mentioneaza numele de ring “Baiatul de ciocolata”. Montalvo – Kid Chocolate, a fost dealtfel si subiectul unui interviu realizat in anii ’60 de regretatul cronicar de box Paul Ochialbi. 


PS. Articol publicat exclusiv in editia tiparita a Gazetei Sporturilor pe 6 si 7 aprilie 2014.