Postare prezentată

joi, 27 iunie 2013

Ultimul mușchetar



                                      Constantin “Titi” Dumitrescu, 
                    bronzul olimpic al boxului romanesc la JO din 1956.

Constantin "Titi" Dumitrescu in 1957.

                Constantin “Titi” Dumitrescu. Un nume comun. Daca te apuci sa cauti in cartea de telefoane sau pe net dai peste o sumedenie de Constantin Dumitrescu. Dumitrescu, al nostru, al meu, al romanilor si al lumii boxului e insa doar unul. S-a nascut in 1931, carevasazica are 82 de ani. Pe site-ul FR Box nu apare, la fel ca multi alti boxeri, caci n-a facut mai nimic pentru sportul romanesc. N-are decat o medalie de bronz la JO Melbourne 1956. Un bronz….ce mare scofala. L-am cunoscut personal in mai 2012 cand prin intermediul unor figuri proeminente din lumea boxului cautam sa promovam meciul Froch-Bute de la Nottingham. Ni-l recomandase Rudel Obreja…”..a fost taticul nostru. Ne-a crescut pe multi din generatiile mai vechi”. L-am sunat si ca orice varstnic care are un sac de povesti de desertat a marșat imediat :”vorbim despre Bute si despre orice vreti voi in materie de box. Va astept la mine acasa”. 

Titi Dumitrescu in 2013, la 82 de ani.
Am purces la adresa indicata impreuna cu colegul Catalin Butufei pe post de cameraman. Cu cateva minute inainte de a desanta i-am mai dat un telefon :”domnu’ Titi, suntem…..vin imediat, ies acum in strada”. Cautand un loc de parcare in zona Floreasca, vedem deodată un domn cu barba alba, vioi ca un cintezoi, țopăind pe trotuar. Mă uit la Catalin si el la mine. “Nu e omul nostru. Ziceai ca e sarit de 80 de ani. Asta are cel mult 60”, zice Catalin. Parcam cu chiu cu vai si deodata “cintezoiul” se repede catre noi. “Buna ziua. Sunt Titi Dumitrescu”. Ne privim siderati, ingaimam cu greu un salut si, ca un boxer in dificultate care cauta un moment de respiro, ne indreptam atentia asupra echipamentului de filmare pe care urma sa-l transportam in ringul personal al subiectului nostru. La 81 de ani, Titi Dumitrescu, medaliat cu bronz la JO Melbourne 1956, se misca precum un adolescent. Ii retezam aproape brutal dorinta manifestă de a ne căra echipamentul si ne trezim intr-un apartament dintr-un bloc rusesc situat pe o strada cu nume de compozitor. Ne asezam in jurul unei mese sub geamlâcul căreia tronau sute de medalii, insigne si alte suveniruri primite de gazda noastra de-a lungul vremii. “Inainte de a incepe o să vă rog sa vorbiti mai tare un pic. Am o problemă cu auzul la urechea stanga, in rest sunt perfect functional”, ne avertizează Titi Dumitrescu. Noi suntem din nou knockdown ! La 81 de ani omul nu are decat o mica problema de auz ! In minutul urmator ne face insa ko. “Inainte de a incepe haideti sa facem o mica incalzire”. Aoleu, poate ne ia la bataie pe amandoi, ma gandesc privind catre Catalin, insa omul nostru pune rapid pe masa o sticla de whisky (era 11.00 dimineata), ne invita sa degustam cate un pahar cinstit fara sa accepte vreun refuz, ne mai toarna pe gat si cate o cafea, dupa care se abandoneaza “subtilului” nostru tir de intrebari. Si sa nu va imaginati cumva ca spirtoasa matinala i-a modificat cumva starea de spirit. Prin fata noastra se deruleaza imagini si personaje uitate de multa vreme….Lucian Popescu, Ion Popa, Aurel Toma, Mielu Doculescu, C-tin Nour, Milica “Milo Theodore” Teodorescu, Petre Alexandrescu, smokinguri si crinoline, parfumul galelor interbelice, anii postbelici ai boxului romanesc, Linca, Dobrescu, Cutovii etc, totul redat sub forma unor amintiri de o precizie remarcabila, cu un lux de amanunte ireal pentru varsta unui octogenar. Anul acesta l-am vizitat din nou. Mi-am dat seama ca el ne spusese o sumedenie de povesti dar povestea lui ramasese nespusa. Până astazi.

Maestrul Herșcovici si boxul ca meniu

Titi Dumitrescu a inceput sa boxeze in 1946. “M-am lasat dus la sala de niste prieteni din vecini. Stateam in Dudesti iar primul antrenor a fost un ovrei, Stancu Herșcovici. Omul nu facuse box in viata lui, dar vazuse niste meciuri de box la cinema si luase hotararea sa invete copiii din cartier sa boxeze. Parintii mei nu s-au opus. Tata, fost luptator din generatia lui Mitica Dona, pionier al luptelor in Romania, chiar ma asista la antrenamente. In anii aia de dupa razboi, boxul era inca sportul rege la noi in tara, asa cum de altfel fusese in toata perioada interbelica. 
1946. In stanga Stancu Herscovici, In dreapta Titi Dumitrescu.
In spate, Gheorghe Dumitrescu, tatal.
Imi aduc aminte cum copil fiind, in anii ‘30-‘40, il insoteam pe tata care mergea la cate o terasa unde meniul era compus din mici, bere si cate o gala de box. Da, da….oamenii mergeau la terasa, mancau, beau si vedeau box. Nu erau sali ca acum, asa ca galele de box erau gazduite de carciumi, circuri, cinematografe si stadioane. Circurile Palladium si Milea, de exemplu, erau locuri obisnuite pentru galele de box. Pe mine, copil fiind, ma fascina lumea aia care venea la meciuri. De la parlagii pana la profesori, actori sau scriitori precum Ionel Teodoreanu si George Calinescu. Era o lume pestrita si tulburatoare in acelasi timp pentru un copil”.

Sa stii cand sa spui stop

Titi Dumitrescu incepe sa boxeze serios in 1947, indrumat de Mielu Doculescu, un cunoscut pugilist interbelic, si o va face timp de 12 ani, pana in 1959.  Avea 5 titluri de campion national cucerite din 1955 pana in 1959 plus apogeul carierei – o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne 1956. La doar 28 de ani a pus manusile in cui si s-a apucat de antrenorat. “In ’59, imediat dupa ce am incheiat meciul care mi-a adus al 5-lea titlu national m-am dus la colt si i-am spus antrenorului Constantin Nour :<…Maestre gata, ma las. Da’ de ce ? Ai patit ceva ?! ma intreaba el uimit. <Nu maestre, da’ asa e cel mai bine>. Sincer sa fiu, simteam ca mai mult nu mai pot. Imi dadeam seama ca nu pot depasi ceea ce realizasem pana in momentul ala, atinsesem o limita. Mai ales in box e bine sa stii cand sa te retragi pentru ca boxul asta e o treaba mai grea decat pare la prima vedere. Faptul ca esti un smecheras de cartier care pune pe toata lumea la punct si te stie lumea de frica pentru ca dai cu pumnul e departe de ceea ce se cheama box de performanta. Boxul e sportul pe care trebuie sa stii cand sa-l incepi si daca e cazul sa-l incepi si mai ales cand sa te lasi ca daca nu, se razbuna urat si e pacat. Pot sa-ti dau pe nerasuflate 10 exemple de boxeri care s-au nenorocit pentru ca au mai facut cateva meciuri in plus. Si unul dintre ei e Cassius Clay”.

Titi Dumitrescu in anii '50. 
Careul de ași de la Melbourne

La JO Melbourne 1956 Romania a avut cea mai eficienta echipa olimpica de box din toate timpurile, un adevarat care de asi. Daca la JO din 1952 din 10 participanti luasera medalii doi, Vasile Tita si Gheorghe Fiat, in 1956 toti cei 4 pugilisti inscrisi in concurs au urcat pe podium. Eroii boxului romanesc la Melbourne 1956 au fost Nicolae Linca – aur la semimijlocie, Mircea Dobrescu, musca si Gheorghe Negrea, semigrea – ambii argint si Constantin “Titi” Dumitrescu – bronz la categoria usoara. Parte dintr-o generatie de exceptie a boxului romanesc, om care a intrat in istoria sportului, Titi Dumitrescu ofera o formidabila lectie de modestie vorbind despre sine in comparatie cu colegii sai :” Eu eram cel mai slab de acolo…din cei 4….Ceilalti erau niste valori exceptionale. Cred ca dac-ar fi trecut la profesionisti intr-un an de zile fiecare se batea la titlul mondial. Dobrescu, Linca si Negrea erau niste boxeri extraordinari”.  


Constantin Dumitrescu si Mircea Dobrescu. 
Drumul catre podium n-a fost deloc floare la ureche: „Inainte de a pleca la JO am stat in cantonament aproape 1 an, lucru incredibil in ziua de astazi. La Melbourne am constatat ca numarul concurentilor era mai mare decat cel stiut initial asa ca vrand-nevrand am avut de disputat meciuri in plus. Apoi, satul olimpic era la 40 de km de oras ceea ce ne micsora si mai mult timpul de odihna. Astazi era un meci seara cu un rus sa zicem si peste 8 ore daca mai apucai sa dormi, boxai in sesiunea de dimineata cu unguru, cu americanu’ sau cu io stiu cine….e greu sa faci treaba asta…”. Titi Dumitrescu si-a adjudecat bronzul dupa ce a trecut in sferturi de sud-coreeanul Hwand. In semifinale a cedat la puncte in fata italianului Franco Nenci :”Cand am plecat din tara nici nu-mi trecea prin cap c-o sa iau vreo medalie dar pe de alta parte sa stii ca si in ziua de azi regret ca am pierdut la Nenci. Era un boxer care putea fi batut cu usurinta. Toata viata mi-am imputat treaba asta. Singura mea mangaiere e ca in finala m-ar fi batut oricum Yengibarian care era un geniu al boxului”. Armeanul Vladimir Yengibarian a castigat la puncte finala cu Franco Nenci si a adus aurul pentru URSS. Erou al URSS si ulterior al Armeniei, Yengibarian a murit in februarie 2013 si a fost inmormantat la Erevan unde i s-au organizat funeralii nationale.

Un salariu pentru o medalie

In picioare Titi Dumitrescu. La podea Francisc Ambrus.
Pentru performanta de la Melbourne Titi Dumitrescu a fost recompensat cu un salariu in plus. Pare comic pentru zilele noastre cand totul se reduce la bani.„Pe luna aia cat am fost in Australia am primit salariul si o prima echivalenta cu acel salariu de profesor. In 1954 absolvisem Institutul si eram profesor de educatie fizica. Atat si nimic mai mult. Acum vreo 10 ani, dupa ce sarisem de 70 am mai primit o indemnizatie, care, sincer sa fiu, ma ajuta tare mult. Ca sa fiu cinstit pe vremea aia poate nici nu ne dadeam noi seama prea bine ce inseamna o medalie olimpica. Nu-mi amintesc sa fi jucat de bucurie, sa ne fi entuziasmat, nu....Stiam ca avem de facut o treaba, o facusem si eram cu cugetul impacat ca o dusesem la bun sfarsit. Cand am venit in tara ne-am luminat noi cam despre ce e vorba si ca e o isprava despre care se vorbeste si ca lumea e foarte multumita dar in momentul ala n-a realizat nimeni ce si cum”. 

Civilul de pe podium

JO de la Melbourne n-au fost televizate in Romania. Televiziunea publica a inceput sa emita pe 31 decembrie 1956 iar competitia s-a tinut intre 22 noiembrie si 8 decembrie. Nici radioul n-a transmis de la fata locului iar presa din tara a publicat doar fotografii primite de la agentiile de presa. Din 1956 pana astazi nimeni n-a fost preocupat sa gaseasca filmari, fotografii si sa prezinte povestea in imagini a sportivilor care au facut cunoscut numele Romaniei la Jocurile Olimpice de la Melbourne. Constantin Dumitrescu are o singura amintire de atunci, o fotografie :”Uite....sunt imbracat cu haine de strada pentru ca m-am urcat pe podium imediat dupa ce s-a terminat finala Nenci-Yengibarian. Fotografia a facut-o un rus, nu-i mai stiu numele, care mi-a trimis-o apoi prin posta. Atat am de acolo, in rest absolut nimic”.

Unica poza cu Titi Dumitrescu pe podium in 1956.

Cei 4 muschetari

Aventura olimpica a celor 4 boxeri romani te duce cu gandul fara sa vrei la cei 4 muschetari ai lui Dumas. La fel ca Athos, Portos, Aramis si D’Artagnan, Linca, Negrea, Dobrescu si Dumitrescu si-au indeplinit misiunea. Doi dintre ei au depus armele. Unicul aur olimpic al boxului romanesc, Nicolae Linca, s-a predat in 2008, iar Gheorghe Negrea, argintul de la Melbourne, in 2001. Mircea Dobrescu, vicecampion olimpic la Melbourne si participant la 3 editii ale JO, 1952, 1956 si 1960, si-a pierdut de cativa ani vederea. Nu cel mai varstnic dintre ei, dar poate cel mai intelept, Constantin Titi Dumitrescu, acest Athos al boxului romanesc triumfator la Melbourne, rememoreaza pas cu pas, dupa 57 de ani, fiecare moment pe care l-a trait pe pamant australian. Alaturi de antrenorul Ion Popa, Titi Dumitrescu a stat in coltul lui Nicolae Linca in finala de aur pe care acesta a castigat-o contra irlandezului Fred Tiedt: „Linca si-a stricat mana cu doua meciuri inainte de finala, adica in sferturi. A boxat cu mana stricata, cu mana rupta, nu un meci cum s-a tot spus ci doua, semifinala si finala. La finala, inainte de a intra in ring, eu am fost ala care i-am pus bandajele si cand l-am apucat mai tare de mana a sarit in sus de durere…..cand s-a urcat acolo insa a dat cu ea parca nu se intamplase nimic. Nu-mi venea sa cred”.

Nicolae Linca.
La Melbourne 1956 Mircea Dobrescu, poreclit de colegi Hercule de buzunar, a luat argintul dupa o finala pierduta la puncte in fata britanicului Terrence Spinks dar Dumitrescu e convins si acum ca victoria ii putea reveni la fel de bine si romanului:” In mod sigur, absolut sigur ! O spun si azi asa cum am spus-o si acum 57 de ani ca Mircea Dobrescu n-a pierdut....Mircea Dobrescu n-a fost preferat ! A fost un meci atat de strans si atat de egal ca se putea da Dobrescu asa cum s-a dat Spinks, dar arbitrii l-au preferat pe englez. In orice caz eu cred ca Mircea, ca boxer, ca valoare intrinseca, a fost cel mai bun produs al boxului romanesc din toate timpurile”.
Despre Gheorghe Negrea, Titi Dumitrescu spune ca era cel mai dur dintre ei. Negrea s-a intors acasa cu medalia de argint dupa o finala cedata in fata americanului James Boyd : ”Negrea era un fighter cum spuneau australienii. Era greu de pus jos, puternic si talentat. In finala a dat peste unul Boyd care apoi a facut cariera si la profesionisti. Dupa meciul asta, cand a venit acasa, spunea..... nu ma-ntrebati nimic, ca io am boxat cu dracu….o tinea asa….lasati-ma-n pace sa-mi reviu ca io am boxat cu dracu. Intr-adevar Boyd l-a pus de vreo 2 ori pe jos….el a terminat meciul onorabil….dar a pierdut fara indoiala”.

Antrenor in anii '80. 
Closca cu puii de aur

Titi Dumitrescu s-a lasat de box in 1959 si de a doua zi a devenit antrenor. Pana in 1985 cand s-a retras definitiv a scolit nenumarate generatii de pugilisti romani. Cu zambetul pe buze Titi Dumitrescu ma mai pune odata la podea :”stiam c-o sa ma-ntrebi si despre asta asa ca mi-am socotit medaliile pe care le-am agonisit ca antrenor” si se apuca sa citeasca tacticos dintr-un caiet: „ Sunt 4 olimpice, 3 mondiale si 16 europene”. I-au trecut prin mana, printre altii, fratii Calistrat si Simion Cutov, Ion Alexe, Valentin Szilaghy, Teodor Dinu, Constantin Titoiu, Ion Gyorfy, Vasile Cicu sau Ilie Dragomir. Cu aceeasi modestie care l-a caracterizat toata viata, in 1985 s-a retras discret si din antrenorat.
 „Eram de prea multa vreme in ring, obosisem, si află de la mine ca intotdeauna e bine sa stii cand sa renunti. Imi dadusem din nou seama, la fel ca in 1959, ca nu puteam face mai mult decat facusem pana in momentul acela. N-avea rost sa mai incurc lumea degeaba mai ales ca treaba asta se face cu inima si cu sufletul”.


Titi Dumitrescu, in stanga, antrenor in anii '80.